Nici istoricii și nici opinia publica nu s-au pus de acord asupra semnificației actului de la 23 august 1944: lovitura de stat a Regelui Mihai I (impotriva Mareșalului Antonescu, care era Conducatorul de facto al țarii), realizata cu sprijinul unor lideri ai armatei (in frunte cu generalii Sanatescu și Radescu), țaraniștilor lui Maniu, liberalilor lui Bratianu, social-democraților lui Titel Petrescu și comuniștilor de obediența sovietica reprezentați de Emil Bodnaraș („inginerul Ciaușu”) și Lucrețiu Patrașcanu, sinucidere politica naționala, care ne-a oferit pe tava sovieticilor (deși Churchill, in complicitate cu Stalin și Roosevelt, stabilisera deja acest lucru, Romania fiind oferita URSS la schimb cu Grecia), sau, practic, ultima soluție de salvare de la disoluție a țarii (in condițiile in care sovieticii reocupasera cea mai mare parte a Basarabiei și forțau Prutul)? In context, se ridica mai multe intrebari deloc retorice. De ce nu a fost lasat Antonescu sa incheie propriul armistițiu in condiții net mai bune decat cele obținute de Rege și Blocul Național Democrat? Cat de mult a fost influențat junele Mihai I de relația sa amoroasa cu Dolly Chrissolegos, presupusa agenta sovietica? De ce a fost predate Mareșalul comuniștilor și, implicit, sovieticilor și de ce Regele i-a refuzat grațierea? De ce a avut loc tradarea de la „Poarta Iașiului”, cand frontal a fost prabușit fara lupta? De ce s-a acceptat dezarmarea a 200.000 de ostași romani și trimiterea lor in Siberia? De ce armistițiul a fost semnat – la Moscova! - abia pe 12 septembrie 1944, mult dupa 23 august?