Rareori a plouat la Londra în cele câteva dăți în care am fost acolo dar, pentru mine, capitala Angliei, a Regatului Unit și a Imperiului Britanic rămâne un oraș pe dos. O metropolă fascinantă, supraîncărcată de istorie și cultură, o incredibilă scenă artistică, totuși o lume care funcționează după alte reguli decât cele cu care eram obișnuit de acasă. De câteva ori, am ajuns pe malul Tamisei grație unor press trip-uri. Într-o asemenea deplasare, nu prea ai momente moarte, totul se desfășoară conform unui plan bine stabilit de către organizatori. Mi s-a întâmplat însă o dată să fiu trimis la Londra singur, ca să particip la un eveniment muzical. În această unică deplasare de presă „la liber”, am fost cazat în inima orașului, în vechiul cartier Hammersmith. Nu era Notting Hill-ul lui Hugh Grant și nici nu te trezeai pe cap cu vreo Julia Roberts care se străduia să demonstreze că nu a expirat de tot și încă debordează de farmec. Dar era ceva, poate, și mai nostalgic-haios, cu caldarâmul acela dintr-un soi de cărămidă roșie rimând perfect cu zidurile caselor. Fără presiunea timpului dată de un program făcut de alții, m-am plimbat de plăcere, fără niciun obiectiv anume, prin cartier. Și era să mor, călcat de autobuz, de mai multe ori. Pierdut în reverie, mintea mea refuza să priceapă din ce parte veneau mașinile acelea roșii, cu etaj, care năvăleau peste mine implacabil. Și, uite așa, vreo trei-patru șoferi pakistanezi mustăcioși m-au înjurat amarnic pre limba lor, după ce au fost siliți să frâneze brusc pentru a nu mă transforma pe loc în black pudding pentru zombies sau în sheperd's pie pentru canibali. Londra chiar e un oraș pe dos, în care nici măcar omnibuzele nu vin din direcția care trebuie!