Tara pe care o iubesc

”Țara pe care o iubesc” este un roman sfâșietor, dar totodată plin de frumusețe și emoție, scris în timpul răboiului de către Regină, în încercarea de a alina durerea și de a le da soldaților deznădăjduiți motive în plus să lupte.

Cartea a apărut progresiv, fiind initial tipărită capitol cu capitol, o dată la două săptămâni, în cel mai citit ziar, ce ajungea în toate tranșeele și în cătunele cele mai îndepărtate din România. Ulterior, textele au apărut într-un mic volum, ce devenise pentru fiecare suferind de pe front un dar prețios la care se întorcea ori de câte ori avea nevoie de speranță și putere.

Nicolae Iorga a fost cel care a încurajat-o pe Regină să scrie această carte și tot el a tradus textele din engleză pentru ca ele să ajungă la oameni. Așa a apărut Țara pe care o iubesc, o carte scrisă din pasiune și datoria față de țară, ce a atins inimile oamenilor și va continua să o facă mult timp de acum înainte, o carte în care o regină de neam străin a reușit să portretizeze într-un mod remarcabil frumusețile României, din vârfurile munților și pădurile dese până la malul mării Negre, de la palatul și mânăstirea Cotroceni, la ruinele așezărilor străvechi.

Regina începe cartea într-un mod cât se poate de dramatic, dar și emoționant, oferindu-le celor de pe front sprijin moral, încurajându-i să lupte.

„Cum să mă fac auzită, cum pot pătrunde în inimile voastre; cum să vă vorbesc şi despre ce anume? Pana mea şovăie – este prea mult de spus, durerea e prea mare –, spaima stăruie deasupra capetelor noastre ca un nour, dar cineva trebuie să-şi facă glasul auzit, cineva trebuie să găsească curajul să sfarme această tăcere infernală ce ne striveşte, făcându-ne să ne simţim deja morţi, uitaţi, excluşi din rândul celor vii. Odată cu sosirea primăverii, un dor uriaş, aproape de nestăpânit, îmi năpădeşte sufletul. Precum un prizonier ce cată printre gratiile ferestrei de la temniţă după un colţ de cer, aşa încerc şi eu să-mi amintesc locurile părăsite atât de neaşteptat şi de dramatic. Astfel, m-am gândit că, în aceste vremuri de încercări, măcar pana mea ar putea să-i călău zeas că iarăşi pe unii dintre noi către căminele de care ne e dor.”

Ulterior, Regina începe să descrie în stilul său impresionant, în fiecare capitol, câte un ținut, văzut prin propriii ochi. Ținuturile la care face referire sunt cele pe care România le-a pierdut, la momentele respective în timpul războiului.

„Am văzut odată plaja din Mangalia la apus. Eram cu fața spre mare, lumea parcă șoptea în liniștea înserării, dar marea mi se năpustea spre picioare, în veșnica, nestăpânita ei neliniște. În spatele meu, soarele se cufunda în zare, ultimele lui raze luminând valurile ce se spărgeau lovindu-se de ţărm cu o strălucire de miracol. Talazurile erau întunecate, dar fiecare era încununat cu o creastă de spumă auriu-portocalie, sub sărutul soarelui de asfinţit.”