Pachet Povestile lui Horatiu Malaele

Rezumat Tristețea ploilor - Horațiu Mălăele

O moarte care nu este moarte.

O viață care nu este viață.

Și o iubire care este de fapt totul.

În „Tristețea ploilor”, Horațiu Mălăele se joacă cu frazele și cuvintele cu aceeași ușurință cu cu care se joacă pe scenă cu emoțiile. Astfel, el reușește să redea drama unui personaj paradoxal, un bătrân tânăr, lord însingurat al unei lumi care mai trăiește doar în amintirea sa: Parisul anilor 1930.

O carte în care prezentul și trecutul se împletesc, iar contururile realității se pierd lăsând locul posibilităților infinite ale halucinației și visului, „Tristețea Ploilor” smulge de sub roțile istoriei un oraș al luminilor, al artei și al iubirilor fulgerătoare, oferind cititorilor șansa să descopere o nouă fațetă a prozatorului Horațiu Mălăele, creator desăvârșit de personaje și de lumi.

„Vara lui ’38 fusese fierbinte, neprietenoasă. Toamna, ca de fiecare dată, un dar ceresc. Ceața dimineților, străzile îngropate în frunze galben-aurii sau roșii ca amurgul, singurătatea platanilor, fumul castanelor coapte, tristețea ploilor fac din Paris locul miraculos în care viața te ajută să umbli la braț cu nostalgia.”

Destinul îl poartă pe Titu din mahalalele marcate de sărăcie și cruzime ale Bucureștiului interbelic într-un Paris învăluit în promisiunile tinereții și ale iubirii. Centagenar, el își trăiește ultimele zile la granița dintre realitate și halucinație, cufundat în amintiri și regrete. Prin ochii săi încărcați de nostalgie, cititorii sunt invitați să descopere tot farmecul boemei pariziene din pragul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar și drama unei vieți netrăite, a unui univers pierdut pentru totdeauna în negura vremii.

Rezumat Tehomir - Horațiu Mălăele

„Când apusul îi face umbra tot mai lungă și viața începe să aparțină imprevizibilului, omul se apucă, din tainice motive, să lase cui va dori mărturii ale trecerii lui. Oaie temătoare, aparținătoare turmei, fac și eu același lucru, smulgând din temnițele ucigașe ale memoriei această poveste din vremea unei copilării miraculoase, trăită în mocirla unei lumi aflate la răscruce. Nu vă îndoiți, tot ceea ce veți citi s-a întâmplat aievea!” - Horațiu Mălăele

Tehomirul lui Horațiu Mălăele este o lume în care legendele prind viață, unde semnele nefaste și evenimentele miraculoase anunță prefacerile dureroase prin care vor trece sătenii atunci când Istoria neîndurătoare le va bate la poartă, aducând schimbări și suferință. În acest sat îngropat între dealuri și tradiții, prezența fantasticului este singurul lucru care îi mai poate face pe oameni să uite de răul cel mare, lacom și nevăzut, ce stă la pândă, cu ochii pe pământurile lor.

Însă vraja Tehomirului se risipește sub presiunea terorii anilor '50, iar odată cu dezvrăjirea sa, protagonistul lasă în urmă ultimele vestigii ale copilăriei.

Rezumat O poveste cam ciudata si alte doua povestiri - Horatiu Malaele

Drama personajelor lui Horațiu Mălăele se naște la intersecția dintre real și fantastic. Prin puterea imaginației sale prodigioase, autorul celor 3 povestiri transformă o boală misterioasă, o gară uitată de vreme și o bucată de tencuială însângerată în simboluri care îți rămân multă vreme în minte. În proza sa, nu există semnificații exacte, doar o infinitate de posibilități și interpretări. Eroii solitari conturați de Mălăele sunt prizonierii unei lumi în care domnește ambiguitatea, dezvăluindu-și secretele treptat, la fiecare nouă lectură. Artistul creează o adevărată bijuterie literară, concentrând un întreg univers plin de mister într-un volum de buzunar.

Fragmente:

„Parisul sfârșitului de an ’37, cu toate plăcutele lui capcane, era mult mai excitant. Prin cafenele și baruri, fără să-i cauți, îi puteai zări pe Chagall, Miró sau Giacometti. Americanii, Hemingway, Orwell și Fitzgerald, pe muzică de jazz, ridicau baricade împotriva războiului civil din Spania, în timp ce, în rue des Grands Augustins, Picasso termina celebrul tablou Guernica pentru a-l expune la Expoziția

Universală. În același timp, Dalí cu o mână își arcuia mustața, cu alta mângâia creștetul Galei, iar cu cealaltă semna tabloul Lebede reflectându-se ca elefanți. Dimineața devreme, Joyce irlandezul putea fi zărit trecând îngândurat pe sub zidurile catedralei Notre-Dame cu două baghete în mână. Pe unde apucau, dadaiștii se duelau cu suprarealiștii, literații cu literații, teatrofilii cu teatrofagii, revolte, scandaluri și tot bâlciul anilor nebuni. Reprezentația orașului mi s-a părut înmiit mai folositoare decât programa și didacticismul.” - Tristețea ploilor

„Îmbrăcat într-un cămeșoi simplu, bătrânul observă uluiala noastră. Dispăru câteva secunde în întunericul camerei și reveni îndesându-și pe cap cu amândouă mâinile coroana regală, ca să vedem și noi, rătăciții rătăciților, uluiții uluiților, o dată pentru totdeauna, care-i simbolul autorității absolute și cine-i regele nostru de ieri, de azi și de-a pururi.

Orga se opri sfâșietor și o liniște ca dinaintea facerii lumii îi luă locul, anume parcă să-l salute și ea pe nemuritorul suveran al palatului luminii, în această trecere prin apele văzduhului.” - Tehomir

„Era deja seară. Se așeză în scaunul mesei și încercă lucid să cântărească lucrurile. Amintirea zilei se întinse pe el materială și lipicioasă. Nu știa dacă, în situația lui, n-ar fi bine să meargă totuși la un doctor. Dar ce fel de doctor? Ortoped, neurolog, psihiatru? Sau poate ar fi mai bine să povestească totul la poliţie? Gândi, în cele din urmă, că noaptea e un sfetnic bun și că va hotărî dimineață ce și încotro. Merse la bucătărie, își făcu un ceai, își luă medicamentele, stinse lumina și, pentru că întunericul i se păru apăsător, lăsă becul aprins la baie și ușa întredeschisă. Se asigură că mâna e bine legată, se întinse în pat dezbrăcat, trase peste el pătura cea groasă și se culcă liniștit și într-un fel împăcat, fără a bănui nicio clipă că aceasta urma să fie cea mai halucinantă noapte a vieții lui.

Pereții camerei se apropiară, tavanul atinse podeaua, totul se adună într-un cerc rotitor care fugi într-un punct, apoi reveni imens, planetar, un Pământ între Pământuri, cu nemaivăzute plante, animale și păsări, iar cerul avea culoarea valàry, culoare rară, inaccesibilă oamenilor. Eliad plană prin aerul rarefiat al acestui univers edenic, intră apoi prin ochiul bogat împodobit al unei lucarne și se opri în mijlocul unei camere nemobilate.” – O poveste cam ciudată

„Vreau să vă fie limpede de la bun început: eu, Florin Piersic, n-am memorii, ci am MEMORIE! Tot ce veți citi în paginile ce urmează nu sunt Memoriile lui Florin Piersic. De ce nu-mi place cuvântul memorii? E prea prețios, prea pretențios, prea nu seamănă cu mine, prea sună a sfârșit de profesie, prea sobru, prea academic, prea „mi-am pus uneltele în cui”. Eu doresc să fiu foarte sincer, fără făcături, de aceea n-am vrut un subtitlu atât de pompos, de important. Și apoi, eu vreau să scriu mult, foarte mult despre alții, despre cei care au jucat roluri principale, secundare sau chiar episodice în viața mea, iar eu să fiu a cincea lebădă – cel care mai mult ascultă și înregistrează ce spun şi trăiesc alții. Deci cartea asta ar trebui să se numească Despre bucuriile, și speranțele, și tristețile, și prietenii, şi neprietenii lui… Florin Piersic” – Viața este o poveste…