Când m-am născut, nu erau semne de vreo reușită a mea în viață. Aveam un strabism pronunțat, eram dislexic și de-abia citeam, toți cei din jur – profesori și copii – râdeau de mine, eram numit „prostu’clasei, în pauză mi se lipeau pe spate bilete cu apelativul ăsta, mi se spunea mereu că desenez urât și atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferință. Înțelesesem că sunt prost, urât, și că nu sunt bun de nimic. Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns și a vorbit puțin cu mine, La urmă, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar: «Tu ești un geniu». Iar eu am început să fiu.