Jurnal – Lev Tolstoi

Thomas Mann scria la centenarul nașterii lui Tolsoi: „În el, omul a fost mai puternic decât artistul și neîndoielnic mai puternic decât gânditorul”. Această judecată, în trei trepte, ar fi cel mai nimerit motto pentru Jurnal. Introducerea la Jurnal va fi nevoită să se mulțumească însă cu mai puțin. Fără a-l pierde din vedere pe omul-artist, va trebui anume să coboare în laboratorul gânditorului. Aceasta, pentru că problemele reprezintă cea mai problematică parte a creației lui Tolstoi. Și pentru că mai persistă opinia potrivit căreia artistul și omul ar putea fi desprinși de gânditor. Poți să crezi în relativa superioritate a imaginilor lui Tolstoi față de ideile, sau, mai exact, față de unele dintre ideile lui prea insistent explicitate. Nu poți să nu recunoști însă organica lor osmoză de ansamblu. Gânditorul, artistul și omul alcătuiesc în cele din urmă o indivizibilă treime. În consecință, voi izola de rest gândurile lui Tolstoi, numai și numai pentru ca cititorul să nu izoleze restul de ele. Și nici să nu izoleze între ele etapele unei aceleiași creații – potrivit prejudecății, decurgând din cea precedentă și completând-o, după care la început ar fi prevalat artistul, motiv de satisfacție pentru noi, și doar după aceea ar fi dominat gânditorul, întru enervarea noastră. Aparențele favorizează o atare diviziune; cu atât mai mult cu cât cele șase decenii de creație se împart într-adevăr în două perioade egale de câte treizeci de ani fiecare. (…) Personalitatea de geniu nu poate să nu imprime tuturor activităților ale concomitente și succesive o superioară unitate. Cititorul Jurnalului va observa lesne acest lucru. „Prima ediţie din Jurnalul lui Lev Tolstoi a apărut la Editura Univers, în două volume (în anii 1975 şi 1976 – vol. I: 1847-1895, vol. II: 1896-1910), incluse în colecţia „Corespondenţă, memorii, jurnale”. Traducerea a realizat-o Janina Ianoşi; prefaţa, tabelul cronologic, notele şi comentariile – Ion Ianoşi. Respectiva ediţie a reprezentat o selecţie din textul integral al ediţiei academice ruseşti Polnoe sobranie socinenii (iubileinoe izdanie), Opere complete (ediţie jubiliară). Din volumele 1-90 (Moscova-Leningrad, 1928-1958), am folosit cele treisprezece volume de jurnal, 46-58 (apărute între 1934 şi 1958). Orientativ, am consultat şi o ediţie de Opere în douăzeci de volume (din 1965) – volumele 19 şi 20. În alegerea textelor am urmărit devenirea şi dominantele copleşitoarei personalităţi a marelui scriitor, ţinând seama şi de interesele publicului cititor românesc. Ediţia a II-a i s-a datorat Editurii Elit (tipărită, fără specificarea datei, în 2000). Ea a urmat, cu unele renunţări şi câteva completări, varianta iniţială, dar şi pe baza confruntării textelor cu cele reţinute într-o selecţie rusească ulterioară, în douăzeci şi două de volume, Sobranie socinenii v dvadţati dvux tomah – Собрание сочинений в 22 томах (Moscova, 1985), Opere în douăzeci şi două de volume, volumele 21 şi 22. Am constatat cu acel prilej coincidenţa între majoritatea textelor reţinute iniţial de noi şi de alcătuitorul respectivei ediţii ruseşti, dar şi unele deosebiri: sunt acolo prezente fie pasaje „teoretice” mai ample, fie altele cu adresă recognoscibilă doar de către cititorii autohtoni familiarizaţi cu mediul specific vremii – în schimb, sunt omise atât detalii biografice considerate a fi prea intime (mai ales erotice, în genere legate de starea corporală, de sănătate ori boală), cât şi multe accente sociale considerate de editorul rus de atunci ca indezirabile prin ascuţişul lor critic (cu deosebire, cele la adresa revoluţiei, marxismului, socialismului). În ceea ce ne priveşte, le-am păstrat şi pe unele, şi pe celelalte, în schimb nu am dorit – cu rare excepţii – să încărcăm selecţia noastră cu expozeuri lungite, care oricum variază idei cunoscute. Amintita ediţie rusă ne-a servit, mai degrabă, pentru suplimentarea acribiei de care am încercat să dăm dovadă încă din anii şaptezeci ai secolului trecut. Am urmat aceeași cale și la revederea și îmbunătățirea textului pentru ediția a III-a, finalizată, după alți cinci ani, prin bunăvoința Editurii Ideea Europeană. Ce modificări am întreprins de la o ediție la alta? În ediția I cele două volume au apărut decalat, la distanță de un an. În edițiile II și III, ele formează – deși tot în două volume – un text unitar urcând din 1847 până în 1910. Gruparea notelor a suferit, de asemenea, schimbări: în ediția I au mai fost reunite la sfârșitul fiecărui volum; în ediția II – la finele câte unui an; în ediția III se află în subsolul fiecărei pagini, pentru ca trimiterea să poată fi de îndată confruntată cu sursa vizată. Astfel, aparatul critic a fost degrevat, succesiv, de cea mai întinsă parte a sa, grupajele de note, cu păstrarea a două adaosuri finale: tabelul cronologic și indicele de nume. Între ele și studiul introductiv se stabilește astfel un mai convenabil echilibru. Principalele schimbări treptate în traducere sunt de natură stilistică. În treizeci de ani evoluează atât limba, cât și mânui-torul ei. O anumită prea strictă conformare la litera originalului se cuvenea mlădiată, nu în detrimentul, ci în avantajul sensului. Evident, expresivitatea unui jurnal e cu bună știință mai subiectivă, cu pasaje câteodată neglijente sau chiar relativ obscure, decât arta de ficțiune îndelung cizelată. Pe cât posibil, nimic din spontaneitate nu trebuia trădat, prin nici o „literaturizare”, dar meritau căutate sporuri de adecvare la cerințele limbii române. Pentru a da cel mai la îndemână și simplu exemplu: celebra notație obsesivă finală a multor zile, vestind nesiguranța zilei de mâine, „esli budu jiv”, tradusă în ediția I „dacă voi trăi”, am înlocuit-o prin expresia curentă „dacă mai trăiesc”, prescurtat „d.m.t.” (adică: dacă mai trăiesc, voi continua însemnările și mâine). Am avut de soluționat o dificultate a echivalărilor de grafie, mai ales la numele proprii. Ea apare la toate limbile cu alt alfabet decât cel latin, – greaca, araba, chineza etc., – dar parcă nicăieri nu e atât de neglijată ca în transpunerile din limbile slave cu grafie chirilică. Fiecare traducere din rusă oferă multiple probe. Regula prescrisă, a echivalării fonetice, nu e limpede în situația în care unele litere ori combinații de litere nu au echivalent românesc, iar indicațiile academice detaliate lipsesc. Iată, ar trebui transcris Aksakov, nu Axakov, dar e nefiresc ca Alexandru (țarii) să nu rămână astfel, în locul originalului Aleksandr. Iodizarea, rostirea lui e inițial ca ie, putea fi de asemenea trecută cu vederea, de vreme ce s-a încetățenit Evgheni, nu Ievgheni, doar parțial corect, întrucât și finalul i ar fi trebuit dublat prin înmuiere. Germana sau maghiara au la îndemână j, care soluționează ambele aspecte. Această literă rezolvă lu-crurile și în interiorul cuvintelor. Or, acolo traducătorii autohtoni recurg deseori la înmuierea prin i. Nu totdeauna însă: se scrie Belinski și Bielinski, Turghenev și Turgheniev, Griboedov și Griboiedov, Dostoevski și Dostoievski etc. Ultima transcriere fiind acum încetățenită, în rând cu altele asemenea, măcar sub acest raport – al unui i care se aude în interiorul numelor –, am recurs la o unificare în consecință, inclusiv ca sunet interpus între doi e sau între o și e. Aceasta, întrucât în rusă există situații în care nu se aude sau se aude adaosul i. N-am dorit să neglijăm fonetica celei din urmă. Am transcris, așadar, Dunaiev, Raievski, Nikolaiev, deci Nikolaievici și Nikolaievna, dar și Andreiev (Andreievici), Alekseievici (de la Aleksei), Eremeiev, Matveiev, Sergheiev (Sergheievici); și tot astfel în denumirea unor localități: Spasskoie, Nikolskoie – sau chiar termeni: „svobodnoie”, „russkoie” ș.a.m.d. Ne dăm seama că soluția e parțială, dacă nu e aplicată și la litera inițială E (pronunțată Ie), care –repetăm – în alte limbi e transcrisă Je; oricum, am încercat să respectăm principiul fonetic, dificil de aplicat consecvent în ro-mână. Cu timpul, Academia va reglementa, sperăm, situațiile de acest fel, pentru toate limbile cu grafie nelatină. Menționăm în privința tehnicii notării: parantezele drepte reprezintă intervențiile operate de edițiile ruse, explicații, clarificări; parantezele oblice – intervențiile noastre, în majoritate omisiuni; parantezele obișnuite îi aparțin lui Tolstoi. Semnul de întrebare cuprins între paranteze drepte marchează lipsuri în manuscris. Cifrele incluse în paranteze rotunde indică numărul „păcatelor” pe care și le reproșează Tolstoi. În edițiile II și III am renunțat la traducerea, în subsol, a expresiilor și citatelor în limbi străine folosite de autor, ele fiind cunoscute sau ușor descifrabile. Am păstrat cifrele arabe și romane, așa cum sunt ele folosite de Tolstoi, ca și unele inconsecvențe sau greșeli ale sale în grafia cu litere drepte sau cursive, la nume proprii, localități etc. (la nevoie, rectificate în note), precum și unele formulări eliptice, nu până la capăt limpezi. Am înlocuit literele drepte, între ghilimele, în citarea titlurilor de cărți, studii, articole, prin cursive fără ghilimele; de dragul disocierii, am păstrat dreptele între ghilimele pentru titlurile de ziare și reviste. La datările prescurtate de ani, am introdus, pentru limpezime, apostroful uzitat azi, deși nefolosit de Tolstoi: ’86 ș.a.m.d. Pentru notele anuale, tabelul cronologic și indicele de nume am folosit vastul aparat însoțitor al ediției academice rusești, iar la reverificare – unele precizări din edițiile ulterioare. Am unificat prefețele inițiale într-una singură, prescurtată și modificată. Ea fusese complet lăsată deoparte în alcătuirea monografiei lui Ion Ianoși, Romanul unei drame (Editura Univers, 1991), reeditată sub titlul Tolstoi și subtitlul Romanul unei drame (ed. II – Editura Teora, 1998; ed. III – Editura Ideea Europeană, 2005). Între o monografie și un studiu introductiv coincidențele sunt cele inevitabile, bio-bibliografice, în schimb diferă esențialul: dimensiunile, accentele, finalitatea. Cei interesați de o exegeză sunt alții decât cititorii unui volum de confesiuni intime. Studiul introductiv are un rol ajutător, nu-și propune decât să faciliteze – ca și restul adnotărilor la volum – impactul cu fascinantul Jurnal tolstoian.