Spovedanie este o „fenomenologie a spiritului”. Ea relatează succesivele căderi ale autorului și tentativele sale de renaștere. Ea urma să introducă disocierea sistematică a adevărului de dogmatica bisericească. Tolstoi își dezvăluie cu sinceritate criza și căutările de până către sfârșitul anilor șaptezeci. Prin violenta sa confruntare de sine, el marchează cezura dintre tot ce întreprinsese până atunci, părelnic și fals, potrivit părerii sale – și presupus mântuitorul liman la care ajungea acum, pentru tot restul vieții. E povestea pierdutei și recâștigatei sale credințe. (…) De dragul adevărului s-a angajat în căutarea lui Dumnezeu. A alternat stări de încredere şi disperare. A scăpat însă de tentația sinuciderii. S-a întors, în chip conștient, la spontana sa încredere în viață, din copilărie. Căci a priceput echivalența lui Dumnezeu cu viața. Dar i-a apărut o problemă nouă: cum să împace dragostea pentru poporul muncitor, simplu, cu ritualurile bisericești pe care poporul le îndeplinea firesc? A citit lucrări teologale ruse. Ele se bazau pe dogma infailibilității Bisericii. Nu putea s-o accepte. Nu putea să recunoască multe alte prescripții, taine, simboluri. S-a tot străduit să se umilească. La prima împărtășanie, după mulți ani, abia a reușit să înghită „sângele” și „trupul” fără sentimentul profanării. / Ion Ianoși