Această carte este o „eliberare” de Cioran, o „despărţire” de acesta. Dar nu este o „răfuială”, ci o despărţire atentă şi amiabilă şi, cred eu, provizorie, pentru că nu poţi scăpa definitiv de bolile culturale ale adolescenţei şi primei tinereţi, nici nu ar fi bine s-o poţi face, însă le poţi îmblînzi. Şi, cred, acesta este efectul pe care îl va obţine autoarea asupra ei înşişi în urma scrierii acestei cărţi, dincolo de excelenţa lucrării ca atare – pentru că este o carte foarte bine gîndită şi scrisă – şi trecînd peste debutul în volum. Şi este foarte bine aşa! Cioran cu care va avea de-a face de acum înainte, nu mai poate fi un autor devastator, cotropitor, care-ţi reduce propria personalitate, încercînd s-o „paraziteze”, s-o „vampirizeze” pe a ta. Efectul său nu va mai fi, în termeni blagieni, unul modelator, ci unul catalitic, deci autoarea – ca şi oricare alt ins care a trăit o asemenea experienţă – va merge mai departe pe propriile picioare, însă beneficiind şi de plus cunoaşterea căpătată în urma frecventării operei sale, a disecării gîndirii sale oximoronice şi paradoxale. Liviu Antonesei