Friedrich Nietzsche. Maxime comentate

O analiză aplicată a operei unuia dintre cei mai controversaţi și puternici gânditori germani, supranumit monahul de la Sils-Maria; o lectură în filigran a modului nietzschean de abordare a câtorva concepte dificile, interpretate la modul catastrofic: supraomul, veşnica întoarcere a aceluiaşi, anti-Christul. Lucrarea se situează în buna şi prestigioasa tradiţie a marilor creatori care comentează textele fundamentale ale omenirii dintr-un unghi specific. „În Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Breban va reţine sugestia lui Nietzsche că «lumea care ne interesează» este, de fapt, «ficţiune», dar ceea ce ne suscită atenţia acum, în contextul analizării operei sale ficţionale, e artisticitatea dizolvantă a histrionismului, a măştii. Fragmentul din Nietzsche sună aşa: «Tot ce are adâncime iubeşte masca… în jurul fiecărui spirit adânc creşte neîncetat o mască, datorită platei expresii a fiecărui cuvânt, a fiecărui pas, a fiecărui semn pe care el îl dă». Anterior, Breban reţinuse următorul pasaj: «Ceea ce este cu adevărat cineva se arată (se trădează) abia când începe să‑i slăbească talentul – când el încetează să ne arate ce ştie. Talentul este şi o podoabă; o podoabă este şi o ascunzătoare». Acestor două pasaje li s‑ar putea adăuga oglinda, foarte agreată de către Nietzsche cu precădere în Zarathustra, cu următorul sens inevitabil simplificat: ceva ce este reprezintă, simultan, ceea ce lucrul respectiv este cu adevărat, dar şi ceea ce el a depăşit. Astfel, omul este omul ca atare, dar şi „maimuţa” pe care el a depăşit‑o. Dusă mai departe, ecuaţia arată că omul devine, în mod necesar, «maimuţa» grotescă a Supraomului. Diferenţa se joacă în termeni de sublim şi grotesc, prin inevitabila deconstrucţie ironică a transcendenţei, adică a sublimului. Dacă sublimul există doar prin oglindirea sa în grotesc, grotescul reprezintă «proba ontologică» sublimului. De aceea, în Zarathustra, Supraomul nu există cu adevărat, ci el este doar o proiecţie a omului grotesc care e Zarathustra. Logica verificării e regresivă: Niezsche spune în pasajul mai sus citat că «adevărul» unui om «se arată (se trădează) abia când începe să‑i slăbească talentul», adică atunci când el regresează. Translând în concret, lucrurile arată aşa: cineva e profesor, medic sau meşteşugar, fiind acceptat ca atare pentru «măştile» pe care le poartă, pentru «etichetele» care îl ascund. Însă «adevărul» fiinţei sale se va revela doar în momentul în care aceste măşti vor cădea (din motive care nu ţin de voinţa sa), sau atunci când va avea puterea să le îndepărteze. Atunci, omul va rămâne cu fiinţa sa elementară, singura care aduce la lumină adevărul”. (Ștefan Borbély)