Bunavestire

În peisajul literaturii române, cu numeroşi scriitori de nişă, atenţi, prea atenţi la mişcările imprevizibile ale modei şi la cerinţele pieţei, preocupaţi doar de efectul imediat al cărţilor lor, Nicolae Breban e o prezenţă stingheritoare. El se arată a fi un călăreţ singuratic cu ochii aţintiţi la himera marii literaturi. Breban aparţine speciei rarisime a celor care înfruntă, transfiguraţi de o nobilă sminteală, ridicolul şi neîncrederea, în numele unui ideal artistic inconfundabil: acela de a pătrunde în tărâmul necunoscut al fiinţei. (…)

Retipărirea romanului Bunavestire este o iniţiativă îndrăzneaţă.

Bunavestire este un punct de hotar în evoluţia romanului românesc. A spulberat fundamentele realismului tradiţional, întrucât a produs dovada că romanul poate fiinţa şi fără preceptele constrângătoare ale verosimilului, fără respectul paralizant pentru determinări, cauzalităţi şi motivaţii socio-psihologice. Prin ignorarea regulilor scriiturii romaneşti şi prin anularea distincţiilor autor-narator, narator-personaj, autor-personaj, Bunavestire reprezintă şi o revoluţie în plan stilistic. Dovedind că omul e o fiinţă imprevizibilă, integral ambiguă şi de necuprins în statistici, formule şi tipologii, Nicolae Breban şi-a demonstrat totala lui incompatibilitate cu regimul comunist şi, de altfel, cu orice regim care slobozeşte în lume acele „termite ale reducţiei” de care vorbea Kundera. (Eugen Negrici)