Pentru mine, Ardealul este format din oraşe mici. Ceea ce mă fascinează la oraşele mici sunt podurile caselor despre care mi-am închipuit mereu că adăpostesc prăfuite cufere, sipete, casete din lemn pictate cu flori şi inimioare pline cu scrisori de dragoste neexpediate vreodată, jurnale intime, caiete cu poezii scrise de-a lungul vremii de preotese, profesoare, învăţătoare, funcţionare sensibile şi suferind profund din dragoste. Şi astăzi, dacă ai apucat să citeşti măcar o pagină din cartea lui Al. Cistelecan, Ardelencele, mi se pare lipsit de delicateţe ca, atunci când vezi o femeie frumoasă într-un oraş mic transilvan, să nu îţi imaginezi că poartă în suflet o poveste de dragoste nefericită. Nu ştiu câte poduri a apucat să cerceteze până acum Al. Cistelecan şi nici din câte orăşele din Ardeal. Un lucru e cert: cercetările, „săpăturile” sale prin manuscrisele din poduri îmi confirmă intuiţia. Oricum, Ardelencele lui Al. Cistelecan este o carte admirabilă. O carte atât de frumoasă şi de parfumat scrisă, încât, mărturisesc, nu o dată mi-a trecut prin cap gândul că, atunci când a nimerit în vreun pod cu cufere, sipete și casete din lemn pictate cu flori și inimioare în care nu se găsea niciun manuscris, Cis, contrariat, s-a așezat la o măsuță sub o grindă prăfuită, a ridicat o țiglă ca să aibă lumină, și a inventat el însuși un nume, o biografie nefericită și a scris acolo el însuși zeci de scrisori de dragoste neexpediate, jurnale intime și caiete cu poezii. (Ion Mureşan)