„Sunt secvențe narative a căror relativă autonomie nu anulează impresia că fac parte din același întreg. Îi revine cititorului menirea de a reconstitui coerența epică, umplând golurile și refăcând legăturile latente dintre episoade și personaje, și de a descoperi «desenul din covor», dincolo de fragmentarea structurii de suprafață. Gabriela Adameșteanu construiește astfel un roman latent – formulă narativă hibridă, utilizată, printre alții, și de Milan Kundera în Ridicole iubiri...“ (Carmen Mușat)

„Privirea naratoarei se confundă cu obiectivul unei camere de filmat. Comportamentismul și structura filmică nu se confundă însă cu obiectivitatea rece. Lumea acestei autoare ascunde o mare tandrețe și compasiune (față de personaje, ca și față de cititor). Apropierea față de celălalt, generozitatea de a se retrage din prim-planul scenei, o știință a concretului, o carnalitate a ficțiunii rar întâlnite, precum și o profundă cunoaștere a resorturilor sufletești, toate acestea o recomandă pe Gabriela Adameșteanu ca pe o prozatoare autentică, de mare forță.“ (Cornel Moraru)

„Deși s-a vorbit despre excepționalul caracter auditiv al prozatoarei și despre o acuitate vizuală pe măsură, aceste calități nu sunt mostre de inginerie textuală, ci mijloace de înregistrare a autenticității existențiale. În centrul prozelor ei se află întotdeauna omul viu, cu dramele și traumele lui, cu nevoia lui organică de comunicare. Caracterul lor scenic, performativ, dramatic este frapant. Proză nemțească, dar cu un discret palpit cehovian.“ (Paul Cernat)