Soarele din oglinda. Antologie de autor (1998-2023)

Ilustrații: Dragoș Pătrașcu

Nota autorului

Selecţia poemelor și prozopoemelor din această antologie a fost făcută de către autor din următoarele volume: Istorii pe care n-am să le scriu (Allfa, București, 1998), Scene intime. Scene de masă (Idea, Cluj, 2001), Il rauco suon (Casa Cărţii de Știinţă, Cluj, 2006), În Balkanya, eu și ceilalţi demoni (bybliotek, Cluj, 2011), Până una-alta (bybliotek, Cluj, 2012), Vertij (Charmides, Bistriţa, 2014), TU (Tracus Arte, București, 2016), Avionul fantomă (Tracus Arte, București, 2017), urmuz. 23 noiembrie 1923 (Tracus Arte, București, 2018), și încă ceva (Tracus Arte, București, 2019), Bufonerii și litanii (Tracus Arte, București, 2020), celelalte lucruri inutile (Tracus Arte, București, 2022).

Nota editorului

Ilustraţiile care însoțesc această antologie de poeme reprezintă, în sine, și ele „o antologie” artistică, fiind realizate de Dragoș Pătrașcu între anii 1995 și 2021, cu alte cuvinte, aproape în aceeași perioadă în care au fost scrise și aceste poeme.

Soarele din oglindă e, uneori, la fel de orbitor ca soarele de pe cer. Nu însă la fel de neîndurător. Cu oglinda te poți juca, poți chiar să te ascunzi în spatele ei. Dacă alegi unghiul potrivit, ți se permite să jonglezi, fără temeri, cu ceea ce pare de neîndurat. Oglinda e, totodată, o deschidere și un văl. Revelând, temperează. Estompând, îndeamnă privirea să-și creeze propriile-i lumi. Și, mai ales, îngăduie ca soarele să palpite și în regim nocturn. Deoarece acolo, în noapte, ai șansa să te întâlnești cel mai des cu dublii și cu semenii tăi. Acolo, în noapte, se spun poveștile cu miez enigmatic și se aud litaniile care ne mângâie și ne rezidesc.

Așadar, Soarele din oglindă. Sub acest titlu se înșiruie cei 25 de ani de poezie ai mei. Primesc această antologie, cu recunoștință, ca pe un magnific dar din partea Editurii Școala Ardeleană, cu speranța că se vor bucura și alții de el. (MIHAI MĂNIUȚIU)

Capacitatea de a inventa și regiza situații – macabre, dramatice, funambulești, spiritualizate –, de a suprapune planului dilematic serii de constelații simbolice, în care mitul puterii divin-despotice, erosul energetic, singurătatea și jertfa Alesului generează situații-limită, alături de capacitatea de a transfera imaginarul în acțiune și ideile în viziuni de o covârșitoare plasticitate conferă teatrului și textelor lui Mihai Măniuțiu o adevărată forță de șoc. [...] Eu baroc, manierist, om de meraviglia și agudezza, Măniuțiu este un artist cu senzorium cultural și intelectualism palpitând de carnalitate. (DAN C. MIHĂILESCU)

Pot repeta, pe scurt, ce spuneam altădată despre excelentul regizor, eseist, prozator, poet Mihai Măniuțiu: poemele lui coboară, cu fiecare plachetă, tot mai adânc și mai dez-vrăjit spre interioare vulnerate, proza exersează derâderi la lumea care (pe)trece, iar regia caută locul de mijloc, răscrucea în care înăuntrul și în afara s-ar putea reconcilia. [...] Cărțile sale, excelente, se succed una după alta fără a impune cu forța cuvenită acest scriitor de raftul întâi. [...] De citit Mihai Măniuțiu neapărat. (IRINA PETRAȘ)

„Cerebralul” Măniuțiu se înfățișează în literatura sa ca un „vizionar” fără limite, artist al fanteziei și al „himerelor”... (ION BOGDAN LEFTER)

Prestigiosul regizor de teatru Mihai Măniuțiu [...] s-a ilustrat la cote înalte și ca prozator și poet. În această a doua ipostază a manifestat o mobilitate a fanteziei și a formelor discursive remarcată în toate glosele critice care i s-au consacrat, cu accente pe o „artă a dedublării”, a jocului cu măștile și convențiile literare, în general, fapt deloc surprinzător la cineva care are evidenta vocație a înscenărilor de momente de viață și de destine în „marele teatru al lumii”. (ION POP)

Vrăjire și dez-vrăjire a realității, cărțile lui Mihai Măniuțiu închipuie o rostire dedusă din straturile difuze ale cotidianului și din paradoxurile unei suprarealități exuberante și ludice, prin care este expusă linia de întâlnire dintre lumi, fisura inconsistentă din lucruri, dar și jocul inconstant dintre interioritate și exterioritate. (IULIAN BOLDEA)

ars poetica

sub cupola de aur și de safire

în ritmurile unei muzici

cum nu mai auzisem până în acel moment

printre gratii de oțel care ne protejau

am zărit-o pe lidia jiga

marea dresoare

vârându-și coama sălbatică blondă

în gura leilor ei ca niște mielușei

(lei care au sfâșiat-o de vie

în arenă

nu mult timp după aceea)

peste ani și ani m-am gândit și mi-am spus

că asta − cam asta înseamnă să scrii poeme:

să-ți vâri capul în gura unor lei ca niște mielușei

care or să te sfâșie dacă (și când) o să li se pară lor

că așa le stă bine unor fiare regești

Reperele biobliografice ale autorului

Mihai Măniuţiu (n. 30 octombrie 1954). Este director general al Teatrului Naţional din Cluj și Distinguished Professor la University of California, Irvine (USA). A fost profesor de Arta teatrului la Facultatea de Teatru și Film a Universităţii Babeș-Bolyai din Cluj (1992–2020). A montat peste o sută de spectacole în teatre importante din România și din străinătate. Distins cu Premiul Uniter pentru regie în anii 1999, 2003, 2004, Premiul pentru întreaga activitate, 2014, Premiul pentru cel mai bun spectacol al anului, 1994, 2006, 2018. Nominalizat la Premiul USR („Cartea pentru copii și tineret”) cu Filip și întunericul (2019). Distins cu Premiul „Cartea Anului pentru Proză” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, 2022 (Premiul „Liviu Rebreanu”), pentru volumul Jucându-l pe Mefisto. Nominalizat la Premiul USR („Cartea de Proză”) cu A șaptea viaţă a lui Alexandru Royce, 2023.

Poezie: Istorii pe care n-am să le scriu – proze și prozopoeme (1998), Scene intime. Scene de masă (2001), Il rauco suon (2006), În Balkanya, eu și ceilalţi demoni (2011), Până una-alta (2012), Vertij (2014), TU (2016), Avionul fantomă (2017), urmuz. 23 noiembrie 1923 (2018), și încă ceva (2019), Bufonerii și litanii (2020), celelalte lucruri inutile (2022).

Proză: Un zeu aproape muritor (1982), Spune Scardanelli (2001), Omphalos (2001), Autoportret cu himere (2001), Memoriile hingherului (2004), Opiniile unui călător nedemn de încredere (2011), Frontiera (2014), Aventurile hingherului în Balkanya (2015), Fuga cu Henri (2017), Fantome în Las Vegas (2018), Filip și întunericul (2019), Jucându-l pe Mefisto (2021), Întâmpări cu Sfântul Sfârlează (2021), A șaptea viaţă a lui Alexandru Royce (2022).

Eseuri: Redescoperirea actorului (1985), Cercul de aur (1989), Act și mimare (1989), Exorcisme (1996), Despre mască și iluzie (2007).

Reperele biobliografice ale artistului ilustrator

Dragoș Pătrașcu este profesor la Departamentul de Grafică al Universităţii Naţionale de Arte „George Enescu” din Iași, România. În 2004 a obţinut titlul de doctor în estetică cu teza Filosofia artei în estetica lui Arthur Danto. Creaţia sa se manifestă în multiple direcţii, exprimate prin tehnici diferite: desen, ilustraţie de carte, gravură, pictură, obiect, instalaţie. Până în 1989 a deschis în România mai multe expoziţii personale, colective și de grup, iar începând cu anul 1990, și în Republica Moldova, Austria, Italia, Franţa, Israel. A participat la nenumărate proiecte colective și de grup, în ţară și în străinătate (Canada, Brazilia, Germania, Ungaria, Cehia, Croaţia etc.). A obţinut mai multe premii naţionale, dintre care Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler pentru întreaga activitate artistică, iar în 2016 a primit Premiul Naţional pentru Grafică acordat de Uniunea Artiștilor Plastici din România. Este curatorul Salonului Naţional de Artă Erotică și al Salonului Naţional de Desen. O parte semnificativă a creaţiei artistului este expusă în cadrul expoziţiei permanente a Muzeului Colecţiilor – „Casa Sturdza” din Bârlad, iar multe dintre lucrările sale se află în colecţii particulare din Europa, SUA, Canada și Australia.

Pagină de artist pe Facebook – Dragoș Pătrașcu