Una dintre cele mai importante scrieri autobiografice ale lui Franz Kafka este Scrisoare către tata, care se adaugă Jurnalului 1910–1923 şi volumelor de corespondenţă. Paginile adresate tatălui, Hermann Kafka, sunt scrise în 1919, după ultima încercare eşuată a lui Franz de a se căsători. „Eternul fiu“, cum l-a numit unul dintre comentatori pe Franz Kafka, se războieşte o viaţă întreagă cu tatăl său. Cu toate acestea, cititorul are senzaţia că fiul luptă fără să vrea împotriva lui însuşi, doar ca să nu-l vadă pe tată, pe tatăl mitic, pierzând.

„Literatura universală datorează tatălui unele din cele mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele. Chiar dacă, aşa cum se întâmplă adesea cu corespondenţa, ea nu conţine nici cea mai mică intenţie literară. În cazul lui Franz Kafka, literatura câştigă întotdeauna în faţa vieţii.“ (Ioana PÂRVULESCU)

„Era oare un martir sau era doar neîndemânatic? E un scriitor genial, dar n-are încredere în ce scrie. E conştient de valoarea lui, dar de o modestie nimicitoare. Femeile îl adoră, dar se înfăşoară în iubiri nefericite, în care, în loc de bucurie, nu găseşte decât umilinţe. Apreciază viaţa, se poate spune că e un hedonist şi totuşi duce o existenţă de ascet. Singuratic din fire, vrea mereu să se însoare. Face gimnastică, grădinărie, ca să-şi întreţină sănătatea, doarme iarna cu fereastra deschisă, merge mult pe jos, înoată, dar e atins de timpuriu de o boală mortală. Destin emoţionant. Personajul Kafka, poate mai mult decât opera lui, ne va chinui tot timpul şi mă întreb dacă nu cumva aici se află adevărata lui moştenire.“ (Imre KERTESZ, laureat al Premiului Nobel pentru literatură)