Când realitatea devine suprarealistă, doar ficțiunea îi mai poate desluși sensul.

În 1353, Giovanni Boccaccio a scris Decameronul: o sută de povestiri spuse de un grup de tineri și tinere care-și omorau timpul într-o vilă din afara Florenței, așteptând să treacă înspăimântătoarea Moarte Neagră, o molimă ce a ucis mai bine de 25 de milioane de oameni. Unele povestiri sunt caraghioase, unele, obscene, iar altele se aseamănă cu niște fabule.

În martie 2020, editorii The New York Times Magazine au inițiat Proiectul Decameronul cu scopul limpede și bine delimitat temporal de a alcătui o antologie de povestiri scrise în perioada în care pandemia prin care trecem a devastat pentru prima dată lumea. Cum ne-ar putea ajuta prozele originale ale unora dintre cei mai buni scriitori de azi să păstrăm în amintire și să înțelegem inimaginabilul? Și ce am putea să învățăm din felul în care criza aceasta va afecta arta literaturii?

Cele 29 de povestiri originale, scrise de autori precum Margaret Atwood, Tommy Orange, Edwidge Danticat, Colm Tóibín, Rachel Kushner sau David Mitchell, variază considerabil prin textură și tonalitate. Contribuția lor va rămâne în memoria noastră ca un omagiu de importanța istorică, adus unui timp și spațiu cum nu am mai trăit vreodată, și va oferi cititorului o vedere de ansamblu și alinare, acum, dar și într-un viitor în care, să sperăm, COVID-19 va fi rămas doar o amintire.