Mi-a plăcut cartea „Cerul de sub noi”! Am regăsit aici acea legătură profundă cu personajele, la fel ca în „Cântecul ciocârliei”. Stilul Fionei Valpy este unic: ne arată că, la fel ca în toate cărțile ei, chiar dacă suferi în viață, există mereu speranță și o cale spre vindecare. O recomand !

O carte ca o calatorie initiatica, ce ne poarta spre o lume aparte, destul de putin cunoscuta de occidentali, o lume situata la mare inaltime, atat la propriu, cat si la figurat : lumea satelor care populeaza vaile de pe " acoperisul lumii". Descoperim aceasta lume prin intermediul personajelor feminine care continua, pe alt plan, saga familiei scotiene ce a facut subiectul romanului " Secretul Ciocarliei". O lectura placuta, plina de sensibilitate, interesanta, care dezvaluie, pas cu pas, intelepciunea locuitorilor serpasi ai satelor himalaiene, intelepciune ce i-a ajutat sa se adapteze la conditiile vitrege de viata intr-un mediu nu tocmai prietenos.

Intunericul lunii

Ca cititor fidel al Fionei Valpy, încep mereu cărțile ei cu așteptări mari, știind cât de frumos împletește istoria cu emoția. Din păcate, Întunericul lunii a fost o excepție pentru mine. Deși premisa istorică (anii 1943, Bletchley Park, avioanele militare) promitea mult, ritmul cărții nu a rezonat deloc cu mine. Spre deosebire de alte titluri ale ei pe care le-am devorat, pe acesta abia am reușit să îl duc la bun sfârșit. Rămân o fană a autoarei, dar acest titlu nu a fost deloc pe gustul meu.

Cum ar fi ca viața să-ți fie ca o poveste plină de neprevăzut, dar în care ai avut mult curaj. Ai vrut să pilotezi avioane. Urma să te duci la facultate. Dar a intervenit războiul. Așa ca te-ai dus cumva la luptă. Pilotai avioane, cumva ducând câte un avion acolo unde era nevoie de el. Știai atâtea modele. Aveai atât de mult sânge rece. Dar ai fost remarcată ca te pricepeai la cuvinte. Așa ca ai fost selectată să înveți să spargi coduri de-ale naziștilor. Iar faptul ca știai limba poloneză și te pricepeai la matematică te-a dus către noua ta etapă: sub acoperire din Marea Britanie către Franța. Sub un alt nume, cu haine ca să pari de-a locului, pleci noaptea cu lună plină. Pilotul urmează un traseu bine determinat. Apoi aterizează într-un lan de lavandă, după ce niște lumini de la sol îl ghidează formând un L inversat. Erau bărbați din rezistența franceză, cu lanterne. În 5 minute trebuie să coboare, cu tot cu bagaj și să urce cei care se reîntorc în țară. Totul e atât de cronometrat, încât simți ca așa sunt multe curse. Iar destinația este un castel și întâlnirea cu polonezii care se pricep atât de bine să dezlege coduri. Ești tânără, ai avea toată viața înainte să o petreci în siguranță lângă familia ta din Scoția, care deține o fabrică. Însă ai acel avânt de a face parte dintre cei care vor să pună capăt războiului.

„Nopți albe. Oameni sărmani” este genul de carte care nu are nevoie de o poveste spectaculoasă ca să te atingă. Dostoievski vorbește despre oameni simpli, despre singurătate, iubire, speranță și nevoia profundă de a avea pe cineva alături, iar tocmai simplitatea acestor lucruri le face atât de puternice. „Nopți albe” mi-a rămas în minte prin atmosfera melancolică și prin felul în care autorul surprinde un om care își dorește atât de mult să fie iubit și să aparțină cuiva, încât câteva momente de apropiere ajung să însemne pentru el o lume întreagă. Este genul de poveste care te face să te gândești cât de ușor putem pune speranțe enorme în oameni și în momente care, pentru celălalt, poate înseamnă ceva cu totul diferit. „Oameni sărmani” aduce o altă formă de tristețe, mai apăsătoare, dar la fel de umană. Este despre demnitate, lipsuri, iubire și acea nevoie de a fi important pentru cineva chiar și atunci când viața nu îți oferă prea multe motive să speri. Ce m-a impresionat la volum este că, deși a fost scris cu atât de mult timp în urmă, emoțiile nu par deloc îndepărtate. Singurătatea este aceeași. Nevoia de afecțiune este aceeași. Dorința de a fi înțeles și de a conta pentru cineva este aceeași. Nu este o carte pe care să o citești pentru acțiune, ci una pe care o citești pentru stările pe care ți le lasă. Uneori tristă, alteori delicată, dar întotdeauna profund umană. O carte despre oameni care poate nu au avut prea multe în viață, dar au avut suflete capabile să spere enorm. Iar după ce am închis-o, mi-a rămas mai ales gândul că uneori cea mai grea formă de sărăcie nu este lipsa lucrurilor, ci lipsa cuiva care să te facă să nu te mai simți singur.

O carte usor de citit. Mi-a placut.

Foarte bună cartea,de suflet❤️ Am primit o foarte repede !

Nopți albe. Oameni sarmani

Cartea am primit-o la timp. O carte foarte bună.

Despre iubire....❤️

Am comandat cartea dupa ce am vazut prima reclama. Se pare ca nu m-a dezamagit deloc, inca de la prima pagina te duce intr-o lume patrunzatoare, trista, dar reala. Este fascinant cum Dostoievski te poate tine cu sufletul la gura dupa fiecare pagina. PS. As fi vrut sa subliniez toate expresiile din carte. 🙈