Un om se retrage din lume și începe să vorbească. Nu pentru a fi înțeles, nici pentru a fi iertat. Vorbește fiindcă nu se mai poate ascunde de propria minte. Se contrazice, se umilește, se răzbună în imaginație, își disecă fiecare gest și descoperă în luciditate nu o salvare, ci o formă de captivitate. Cu cât înțelege mai mult, cu atât devine mai incapabil să acționeze.

Însemnări din subterană pătrunde în zona pe care preferăm să o ascundem: orgoliul rănit, plăcerea eșecului, resentimentul, nevoia de a avea dreptate chiar împotriva propriei fericiri. Omul din subterană este incomod tocmai pentru că, dincolo de excesele lui, ceva ne este tulburător de familiar.

Dostoievski nu oferă răspunsuri și nu-și cruță personajul. Îl lasă să meargă până la capătul propriilor contradicții. Iar cititorului îi rămâne întrebarea cea mai dificilă: cât din această subterană există, de fapt, în fiecare dintre noi?