Cântec pentru Polina

Un copil-minune care a ales să care instrumentele, nu să cânte la ele

La paisprezece ani, Hannes compunea. La treizeci și ceva, cară piane pe scările înguste din Hamburg pentru o firmă de transport, împreună cu Bosch, un turc uriaș care fură ocazional tablouri și plânge la filme. Noaptea, când nu-l vede nimeni, acordează pe furiș instrumentele pe care le-a livrat peste zi.

Are o viață care arată bine din afară: o relație stabilă cu Leonie, un prieten care ar sări în foc pentru el, un ritm care funcționează. Îi lipsește un singur lucru — o fată cu care a crescut într-o casă veche din mlaștină, pentru care a scris o melodie, și care a plecat.

Opt minute și treizeci și opt de secunde

Ultimul transport al zilei e un pian vechi, franțuzesc, al unui pianist ieșit la pensie. Bătrânul coboară scaunul pe asfalt, îl așază în fața instrumentului și îi face lui Hannes un semn din cap.

Hannes se așază și cântă. Chelnerii de la restaurantul de vizavi uită comenzile. Studentele care mergeau la seminar încetinesc pasul și se opresc. Bebelușii din cărucioare întorc capul. „Hannes cânta, iar oamenii îl ascultau de parcă auzeau lumină."

Una dintre studente scoate telefonul și apasă „record".

Ce se întâmplă când un cântec ajunge la un milion de oameni

Cel mai frumos capitol din Cântec pentru Polina e scris ca un reportaj și se numește „Scânteile". Urmărește clipul din om în om, prin patru țări.

Studenta care l-a filmat își sună mama după miezul nopții, prima dată după ani de zile. Un jurist din München renunță la o slujbă sigură și pleacă cu rucsacul în lume. Un bărbat din Garmisch aleargă după boxa portabilă și strigă sub geamul unei femei că o iubește mai mult decât munții, fotbalul și clubul lui de tir la un loc.

Trei luni mai târziu, Hannes cântă cu biletele epuizate în cele mai mari săli de concert din Europa. Iar el caută, în fiecare seară, un singur chip în sală.

Scrisorile care au ajuns. Doar că nu la el.

Când tatăl lui moare, Hannes se întoarce în casa copilăriei ca să lichideze o moștenire care nu există. Acolo, într-un sertar de jos al biroului, apar patru cărți poștale și șapte scrisori. Toate de la Polina. Toate trimise, de-a lungul anilor, pe adresa tatălui.

Ea îi răspunsese de fiecare dată. El nu primise niciun rând.

În ultima scrisoare, expediată cu doi ani înainte, Polina scrie adevărul în paranteze, pentru că nu-l poate spune direct: „Poate că nu mai vrei să știi nimic de mine, ceea ce, până la urmă, e în regulă (minciună)." Și, la final: „Uneori, când mi se pare că nu mai pot, mă gândesc la melodia ta, pe care mi-o cântai când eram mici. Cred că am nevoie de tine."

Nu e o carte despre un om singur

E o carte despre cine se strânge în jurul lui. Bosch, care repară un pian zgâriat cu ojă neagră de la magazinul cu prețuri mici. Clotilde, profesoara letonă care îl pune cu mâinile în găleți cu nisip și pentru care cel mai mare compliment posibil e „ai putea fi leton". Blau, șeful insuportabil care, când ajunge și el celebru, își aduce un pian în birou scoțând ușa din balamale. Hildebrand, care la bătrânețe evadează din azil ca să fumeze țigări de foi.

Sunt oameni pe care nu-i uiți și pe care, la ultima pagină, ți-ai dori să-i cunoști.

💬 Ce spune Mihai Morar despre această carte:

„Tăcerea lui Hannes m-a bântuit. O carte ca o spovedanie pentru oricine a iubit o singură dată și pentru totdeauna. Te obligă să privești în ochi dorul pe care l-ai redus la tăcere.” — Mihai Morar (Fain & Simplu)

Artistul

Joseph își dorește un singur lucru: să fie primit în lumea lui Tartuffe.

Ettie își dorește exact opusul: să scape din ea.

Anul 1920. Pictorul Edouard Tartuffe trăiește retras la o fermă izolată. Aici, timpul a încremenit în loc, iar aerul se mișcă doar atunci când el ridică pensula. Ettie, nepoata sa, are grijă ca totul să fie în ordine: curăță, pregătește atelierul, spală pensulele și creează în jurul unchiului ei spațiul perfect în care arta poate să respire.

În această liniște apăsătoare pășește Joseph, un jurnalist fascinat de povestea geniului Tartuffe. Curând, descoperă că, sub atitudinea calmă a tinerei Ettie, mocnește un secret periculos.

În fiecare noapte, ea copiază tablourile lui Tartuffe. Le reproduce până la ultima tușă, iar copia şi originalul devin imposibil de deosebit. Însă când focul izbucnește în atelier și distruge aproape totul, nimic nu mai poate rămâne ascuns.

Ani mai târziu, în 1957, o femeie privește Ospățul, tabloul celebru despre care se spune că ar fi singurul care a supravieţuit incendiului. În fața lui, rămâne o întrebare: cine este, cu adevărat, artistul?

Recenzii

„O poveste ca o pictură care prinde formă sub ochii tăi. Lucy Steeds construiește un univers dens, senzorial, în care lumina verii, mirosul de terebentină și tăcerile dintre personaje devin la fel de importante ca acțiunea.” - Melly

„Mi-a plăcut tare mult povestea de iubire delicată, construită din priviri, gesturi mici și momente în care două personaje încep să se vadă cu adevărat. Relația dintre Joseph și Ettie este ca o formă de trezire: el începe să înțeleagă lumea din jurul lui, iar ea începe să înțeleagă că viața ei ar putea fi mai mult decât umbra atelierului în care a crescut.” - Florence

„Ettie nu este o eroină clasică și nici o rebelă zgomotoasă. Revolta ei este lentă, tăcută, dar cu atât mai puternică. Romanul devine astfel o reflecție dureroasă și elegantă despre modul în care istoria a ales, de prea multe ori, să admire capodoperele fără să se întrebe cine a plătit prețul pentru ele.” - Sophia