Maresalul Alexandru Averescu

La sfârşitul Primului Război Mondial şi în primii ani postbe­lici, societatea românească a evoluat, în bună măsură, sub zodia „mitului Averescu“. În anul 1919 popu­laritatea generalului Alexandru Averescu ajunsese la apogeu. Soldaţii povesteau că stătuseră în tranşee cu generalul. Copiii se jucau de-a războiul împărţiţi în două grupe – una condusă de Averescu, cealaltă de Mackensen – şi în­totdeauna prima era câştigătoare. Când se răspândea zvonul că „vine Generalul“, toată suflarea satelor ieşea să-l privească. Văduve veneau cu copiii în braţe şi cu hârtii în mână să le facă „Generalul“ pensie. Altele ţipau prin mulţime să ajungă aproape de el, să-l întrebe de moartea bărbaţilor lor. Toţi aşteptau mântuirea de la „General“.

Generalul Averescu era o personalitate militară de prim rang, cu o carieră bogată: ministru de război (1907–1909), şef al Marelui Stat Major (1911–1913), conducând campania din sudul Dunării (1913), comandant al Armatei II, cu care a obţinut marile succese de la Mărăşti şi Oituz (1917), președinte al Consiliului de Miniștri (29 ianuarie–4 martie 1918).

La sfârşitul războiului, mentalul colectiv a reţinut doar secvența glorioasă a anului 1917, faptele de arme propulsându-l drept omul providenţial al României. În jurul imensei sale popularităţi s-au ţesut multe pla­nuri privind soarta României reîntregite în 1918 prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. Adversarii liberalilor au văzut în el instrumentul pentru a pune capăt atotputerniciei „dinastiei Brătienilor“. Alţii au apreciat că poate fi şeful unui regim de dictatură, ca o posibilă soluţie pentru rezolvarea problemelor din România.

Unii au utilizat steaua generalului pentru a accede în prim-planul vieţii politice. El însă a refuzat soluţiile radicale, integrându-se jocului politic al epocii. Ajuns la guvernare, „mitul gene­ralului Averescu“ s-a spulberat rapid. Dar ceva din imensa popularitate de la începutul anilor 1920, mai ales în di­mensiunea militară, s-a păstrat în conştiinţa publică. Apoi, cu anii, prestigiul generalului a crescut, la aceasta contribuind și acordarea gradului de mareşal, în anul 1930, de către regele Carol al II-lea.

Lucrarea de faţă îşi propune să readucă în atenţie personali­tatea complexă, nu o dată contradictorie, a mareşalului Alexandru Averescu.

PETRE OTU (n. iunie 1950), absolvent al Facul­tății de Istorie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și al Academiei Militare, este doctor în istorie, cercetător științific gradul I și, până în 2020, director adjunct la Institutul pentru Studii Politice de Apărare și de Istorie Militară, președinte al Comisiei Române de Istorie Militară, membru al Comisiei Internaționale de Istorie Militară și profesor la universitățile din Ploiești și din București. Este membru în colegiile științifice ale mai multor reviste de istorie.

Specialist în problematica evoluţiei fenomenului militar românesc integrat dezvoltării social-economice, politice şi culturale româneşti şi contextului internaţional al secolelor XIX şi XX, dar și în domeniul geopoliticii, securităţii naţionale şi internaţionale, al istoriei moderne şi contemporane a României, Petre Otu este autor unic a 17 lucrări și a trei în colaborare, coordonator și autor a zeci de lucrări, coautor cu studii/capitole în peste 100 de lucrări publicate în țară și în străină­tate. A prezentat comunicări științifice la 76 de manifestări științifice în străină­tate.

A primit premiul Academiei Române „Nicolae Bălcescu“(2005) pentru lucrarea Mareșalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda; premiile Fundației Magazin Istoric „Gheorghe I. Brătianu“ (1999) pentru lucrarea Înfrânţi şi uitaţi. Românii în bătălia de la Stalingrad; „Radu R. Rosetti“ (2006) pentru lucrarea Mareşalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda; „Radu R. Rosetti“ (2007) pentru lucrarea Îmbrăţişarea Anacondei. Politica militară a României în perioada 1 septembrie 1939–22 iunie 1941; „G.M. Cantacuzino“ (2013) pentru lucrarea Cercul Militar Național.

De asemenea, este editor de izvoare și de lucrări fundamentale. Din cărțile publicate la Editura Litera reținem: România în Primul Război Mondial. Criza Balcanică (1912–1914); România în Primul Război Mondial. Neutralitatea (1914–1916); România în Primul Război Mondial. Beligeranța (1916–1918); România în Primul Război Mondial. Marea Unire (1918) , 2017; România în Primul Război Mondial , 2019; 100 de bătălii din istoria românilor (coordonator și autor), 2021.