Marea carte a uitarii. Cronica, de autor intocmita, a unor intamplari aproape reale petrecute intr-un oras aproape imaginar.

"Cronica, de autor intocmita, a unor intamplari aproape reale petrecute intr-un oras aproape imaginar": nu se putea o mai buna caracterizare a Marii carti a uitarii decat acest subtitlu al romanului lui Gabriel Chifu. Nu e vorba doar de impletirea, fireasca in orice roman, dintre realitate si fictiune, ci de ceva mai mult. Tot autorul gaseste cuvintele potrivite intr-o precizare din pagina de garda: "N-am descris ce s-a petrecut, am descris ce mi-am imaginat ca s-a petrecut."

Formularea se aplica nu numai romanului de fata, ci si celorlalte romane ale lui Gabriel Chifu si, in principiu, oricarei scrieri care apartine genului romanesc de ieri si de azi. In fond, orice roman este o fictiune, chiar si cel autobiografic (sau, cu termenul pus in circulatie in 1977 de romancierul si criticul francez Serge Doubrovsky, autofictional). Nu cantitatea de realitate il defineste, ci perspectiva subiectiva asupra realitatii. Cronica lui Gabriel Chifu este un roman realist, impregnat de istorie contemporana, si totodata o parabola in care viata de zi cu zi, pe o perioada intinsa, a unui oras oarecare e zugravita din unghi moral si politic.

Marea carte a uitarii (uitarea care-nchide-n scrin cu mana ei cea rece eveni- mente si destine) este deopotriva o Mare carte de invatatura, in care nu e vorba doar de personaje si de intamplari fictive, ci de noi toti, oameni reali, fie ca am trait in acea epoca si intr-un loc asemanator, fie ca ne-am nascut mai tarziu si intr-un loc diferit (situatie care va deveni in viitor absolut normala pentru toti cititorii), fiindca noi toti avem de invatat din lectiile istoriei. Cu atat mai mult, cu cat ceea ce citim nu este o pagina de istorie, ci un roman, si inca unul exceptional, in care imaginatia potenteaza semnificatia faptelor si le imprima un caracter de universalitate de care niciunul dintre noi nu e neaparat constient cand le traieste sau cand ii sunt relatate de o straina gura. In pofida pesimismului autorului de la sfarsit, ii citim romanul ca sa invatam sa nu uitam. - Nicolae Manolescu