„Scriitor de mare forță și mare eleganță (aflat, așa cum se vede la fiecare pagină ori paragraf, în stare de grație), Ioan Stanomir rotunjește, odată cu această carte, un triptic fără termen de comparație, cel puțin în literatura noastră. Și, se va remarca încă de la primele paragrafe ale acestei atât de frumoase cărți, e un cuvânt care apare des, ritmic, aproape obsedant. Un fel de dirijor de mantre, un fel de marker rafinat al unor versete speciale (melancolice, delicate și, mai ales, ale iubirii). Și­urile de aici cadențează, dantelează fin un discurs al unei etici a neuitării și al unei estetici discrete a inteligenței inimii. Și poate că această carte ne invită și ne ajută să cădem pe gânduri și să privim în noi înșine. Și poate că este un fel de undă de tracțiune care ne va duce adânc în istorie – în cea mai vastă istorie, aceea a sufletului. Și poate că fiind bine, cât mai bine ancorați în această istorie, vom înțelege mai limpede ce înseamnă să locuim – și să privim către – un timp privilegiat. Un timp al culturii – al literaturii, în mod aparte – și al iubirii.“ — CRISTIAN PĂTRĂȘCONIU