Jurnalul Annei Frank

 

Anne Frank este un nume familiar chiar si pentru cei care nu au citit Jurnalul. Il poarta strazi, scoli de pe toate meridianele. Il poarta mult vizitatul muzeu din Amsterdam si fundatia care l-a organizat in imobilul unde se afla Anexa secreta.

 

Anne Frank si jurnalul ei figureaza pe mai toate listele de excelenta ale veacului XX privitoare la personalitati si la carti - Cei mai importanti oameni ai secolului, Cele mai bune carti publicate in secolul XX, Operele literare definitorii pentru acelasi secol, ca sa numim doar cateva din multele topuri stabilite de specialisti, de ziaristi ori chiar de marele public.

Din 1947, cand s-a publicat pentru prima oara in Tarile de Jos, Jurnalul Annei Frank a fost tradus in peste 70 de limbi. S-a vandut in intreaga lume in peste 30 de milioane de exemplare.

La celebritatea Jurnalului au contribuit neindoielnic adaptarile sale teatrale si cinematografice, faptul ca a devenit materie de studiu in multe scoli din lume, ca a fost obiectul unor analize subtile, dar si tinta unor vehemente atacuri.

 

Anne Frank a lasat cea mai frapanta marturie umana din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Mai mult, a dat un chip, o voce, un nume milioanelor de victime inocente - fara chip, fara voce, fara nume - ale barbariei naziste. Anne Frank nu e o simpla autoare; impreuna cu cartea ei, a devenit un simbol.
 

Anne Frank s-a nascut in 12 iunie 1929 la Frankfurt pe Main (Germania), ca fiica a lui Edith (n. Hollander) si Otto Frank. Familia Frank, de origine evreiasca, mai avea o fata, Margot, nascuta in 1926. Dupa venirea la putere a lui Hitler (ianuarie 1933) si instaurarea persecutiilor antisemite, Otto Frank decide sa emigreze impreuna cu familia in Tarile de Jos, la Amsterdam, unde avea relatii de afaceri; fondeaza aici o societate specializata in comertul cu pectina (produs folosit la prepararea dulceturilor) si, ulterior, in vanzarea de condimente. Cele doua surori invata repede la scoala neerlandeza, limba in care Anne isi va scrie jurnalul. Dupa invadarea Tarilor de Jos de catre Germania nazista si capitularea lor (1940), soarta evreilor de aici devine similara cu a celor din Germania sau Polonia. O vreme, Otto Frank reuseste sa-si mentina din umbra afacerea gratie ajutorului prietenilor si angajatilor sai neerlandezi; totusi isi da seama ca, pentru a scapa de deportare, intreaga familie trebuie sa se ascunda, astfel ca amenajeaza in secret in acest scop (aducand mobila, alimente etc.) o parte din cladirea in care functiona intreprinderea sa (pe Prinsengracht 263), asa-numita Anexa. Cand Margot primeste o convocare de la SS, Otto Frank hotareste ca a venit momentul sa se ascunda: in 6 iulie 1942, familia Frank se instaleaza in Anexa secreta; nu dupa multa vreme, i se alatura inca patru persoane. Cei opt locatari ai Anexei vor reusi sa supravietuiasca datorita ajutorului "protectorilor" lor neerlandezi, curajosii prieteni si colaboratori ai lui Otto Frank. Anne scrie in cei doi ani de clandestinitate mici povestiri si, mai ales, consemneaza tot ce i se intampla intr-un jurnal - care incepe in 12 iunie 1942, ziua cand implinise 13 ani, si se sfarseste la 1 august 1944, deci dupa debarcarea Aliatilor in Normandia, intr-un moment cand victoria asupra Germaniei parea iminenta. La un moment dat, in primavara lui 1944, il asculta la radio pe ministrul Educatiei din guvernul neerlandez aflat in exil la Londra, care spune ca dupa razboi vor trebui adunate si publicate toate marturiile scrise ale suferintelor locuitorilor tarii ocupate de germani, de pilda jurnalele intime; ca urmare, Anne isi reface, completandu-l, jurnalul deja scris (viitoarea "varianta b"), dar continua sa-si tina jurnalul initial ("varianta a").In 4 august 1944, clandestinii din Anexa impreuna cu doi dintre protectori sunt arestati de serviciul de informatii si spionaj al SS, probabil in urma unui denunt. Jurnalul Annei scapa de confiscare; va fi luat si pus la loc sigur de Miep Gies, secretara lui Otto Frank si unul dintre protectori, care, printr-un miracol, nu a fost arestata. Cand avea sa afle ca, fara dubiu, Anne a murit, ea ii va incredinta tatalui ei jurnalul. Cei opt locatari ai Anexei sunt deportati in lagarul Westerbork de pe teritoriul Tarilor de Jos, dupa care sunt urcati in ultimul tren care a plecat de aici spre Auschwitz, unde ajung in 5 septembrie 1944. Cu exceptia lui Otto Frank, toti vor muri. Transferate in lagarul Bergen-Belsen, Anne si sora ei au murit, se crede, de tifos candva in februarie sau martie 1945. Tatal lor, ramas la Auschwitz, a fost eliberat de trupele sovietice la sfarsitul lui ianuarie 1945. Reintors la Amsterdam, a publicat prima varianta a Jurnalului Annei Frank in 1947.

Era o tanara scriitoare minunata. Era cineva la cei treisprezece ani ai ei... Ardoarea, spiritul care o anima - mereu activ, punand mereu lucrurile in miscare... E ca o surioara pasionala a lui Kafka, este fetita lui pierduta. - Philip Roth

Traducere din neerlandeza de Gheorghe Nicolaescu.

Roman interzis, parte din colectia noastra: Carti interzise:


 

Draga Kitty,

M-am instalat confortabil in biroul din fata si ma uit afara prin deschizatura dintre draperiile grele. Este semiintuneric aici, insa am destula lumina ca sa-ti scriu.
E un spectacol amuzant sa vad cum merg oamenii. Ai zice ca sunt cu totii teribil de grabiti, cat pe ce sa se impiedice de propriile picioare. Biciclistii - imposibil sa-i urmaresc la viteza cu care merg! Nici macar nu pot sa vad ce fel de persoana se afla pe vehicul. Oamenii de-aici din cartier n-au un aer prea atragator, copiii, mai ales, sunt atat de murdari, incat nu-ti vine sa-i apuci nici cu clestele, adevarati copii de mahala, cu muci la nas, iar dialectul lor abia daca-l inteleg.
Ieri dupa-masa, in timp ce Margot si cu mine ne spalam aici, am spus: "Daca i-am pescui cu o undita, unul cate unul, pe toti copiii care trec pe-aici, i-am baga in baie, le-am spala si le-am carpi rufele si-apoi le-am da drumul sa plece, atunci..."
La care ea mi-a raspuns: "Maine ar fi la fel de murdari si jerpeliti ca mai inainte."
Da' ce tot bat eu campii aici? Se mai pot vedea si alte lucruri: masini, vapoare si ploaia. Aud tramvaiul si copiii si ma distrez.
Gandurile ne sunt la fel de putin variate ca si viata. Totul se invarteste ca un carusel, de la evrei la mancare, de la mancare la politica. In paranteza fie spus, ca veni vorba de evrei: ieri, de parca ar fi fost una dintre minunile lumii, am vazut prin draperie doi evrei. A fost o senzatie ciudata, era ca si cum i-as fi tradat pe acei oameni, iar acum ma uitam pe furis la necazul lor.
Chiar vizavi e tras un vas pe care locuieste un marinar impreuna cu nevasta si copiii. Omul are un catelus pe care nu-l stim decat dupa latrat si dupa coada pe care i-o vedem atunci cand alearga de-a lungul balustradei vasului.
Pfui, acum a inceput sa ploua si cei mai multi oameni s-au ascuns sub umbrele. Nu mai vad decat fulgarine si, uneori, partea din spate a vreunui cap cu caciula. De fapt, nici nu mai trebuie sa le vad. Treptat, am ajuns sa le stiu pe dinafara pe femeile astea: umflate de prea multi cartofi, cu un pardesiu rosu sau verde, cu tocurile uzate, cu o poseta pe brat, cu fata ursuza sau blajina, in functie de starea de spirit a sotului lor. 
 

A ta, Anne"