Istorie si literatura

Un eveniment al lagărului de la Oranki, menţionat în toate mărturisirile, a fost „vizita de lucru” a Anei Pauker, cu scopul de a recruta voluntari pentru Divizia „Tudor Vladimirescu”. Se ştie că unitatea respectivă a fost înfiinţată înainte ca armata română să întoarcă armele împotriva nemţilor (23 august 1944) şi să devină aliata ruşilor. Aşadar, voluntarii se angajau să lupte împotriva propriului popor. Niciun ofiţer român nu a acceptat să se înscrie! Este o expresie de nobleţe şi de demnitate umană a corpului nostru ofiţeresc de carieră, care, în ciuda tuturor promisiunilor ce le‑au fost avansate, nu au acceptat să trădeze, cu riscul propriei vieţi. Am o vagă senzaţie că, din motive care îmi sunt doar bănuite, nu îi cinstim cum s‑ar cuveni. Apoi, mi‑a atras atenţia preocuparea pentru scris a unor prizonieri, în condiţiile de la Oranki: „La început se scria pe foi de mesteacăn. În apropiere erau pădurile nesfârșite de mesteceni, de unde se făceau transporturi în lagăr”. Aflasem şi eu, din alte mărturisiri anterioare, că literatura îi preocupa pe mulţi dintre ofiţerii români prizonieri de război la Oranki. Scrisul pe coajă de mesteacăn! Pe de o parte, aşa cum mi s‑a spus, erau creaţii personale, poezii, mai cu seamă, ale câtorva ofiţeri. Cei mai mulţi, însă, rememorau pagini întregi de literatură şi le notau. Se editau în lagăr, pe coajă de mesteacăn, frânturi din operele scriitorilor îndrăgiţi. Mai mult, unul dintre prizonieri – ar merita să îi cunoaștem numele, dar el a rătăcit în uitare – a refăcut pe coajă de mesteacăn întreaga istorie a literaturii române. Aşa cum a putut el. Indiferent de conţinutul acelei lucrări spulberate precum frunzele palide ale mestecenilor, cred că întâmplarea aceea este cel mai înălţător omagiu adus literaturii române şi literaturii în general. Ea dovedeşte forţa artei cuvântului, capacitatea ei de a ridica fiinţa umană deasupra suferinţei şi de a‑i da putere să reziste. (Andrei Moldovan)