Bulevardul

„...astăzi nu te mai poţi apropia de Rebreanu decât păşind pe bulevardul Gheran”. (Adrian Dinu Rachieru) M-am născut la Bucureşti, într-o zi de luni, la 14 octombrie 1929, în casa argeşenilor Gheorghe şi Profira Gheran, numele tatălui fiind des întâlnit în zona dintre Arad şi Oradea, ceea ce mă face să cred că un străbun a trecut munţii cu oile, uitând să se întoarcă acasă – mai ales de va fi fost să dea de-o fată frumoasă (ceea ce, peste generaţii, aveam să păţesc şi eu). (N. G.) În 2015, s-au împlinit 50 de ani de când publicam în „Biblioteca pentru toţi” a Editurii pentru Literatură o trilogie integrală a prozei scurte rebreniene, unde, profitând de aprecierea lui Călinescu, potrivit căreia Ciuleandra ar fi o povestire mai amplă, am introdus-o în sumar, ca şi Calvarul, la rândul său roman. Dacă socotim că pregătirea acestor lucrări a presupus vreo doi ani de trudă, datorită stabilirii textului ce-mi impusese compararea multor ediţii antume, s-ar aduna vreo 54 de ani de stupidă perseverenţă. Pe vremea aceea, aveam 38 de ani. Vârstă frumoasă. După cum mai deunăzi, în 2015, aveam să împlinesc 85 de ani, etate patriarhală, dar jenantă, dacă ţii seama de restricţiile medicilor şi le-ai respecta. Nu ştiu când a trecut timpul, după cum nu voi repeta zicala ajunsă refren: „De-ar fi să mai trăiesc o dată, la fel aş lua-o de la capăt”. Nu! La vârsta când sinceritatea oricărei afirmaţii nu comportă niciun risc, o spun fără tăgadă: n-aş repeta defel aceeaşi experienţă. Cel puţin în ţara în care mi-a fost dat să deschid ochii, frumoasă, „mândră-n toate cele”, dar cu un dispreţ suveran faţă de orice muncă ştiinţifică, indiferentă faţă de valorificarea patrimoniului său cultural, adevărata carte de vizită cu care s-ar putea prezenta în lume, zestre fundamentală când tinde să-şi construiască prezentul şi să scruteze viitorul. (Niculae Gheran)