Toate aceste poveşti, precum nişte cioburi disparate, formează o oglindă cu valoare literară, devenind o mitologie personală, un topos literar care poartă semnătura inconfundabilă a unuia dintre ultimii reprezentanţi de marcă ai Şcolii literare de la Târgovişte: Ion Mărculescu. George Motroc

Prozele scurte din acest volum compun un memoir fabulatoriu, traversând decenii şi teritorii şi aducând în faţa cititorului personaje spumoase, pitoreşti.

Spiritul bon vivant al autorului răzbate din fiecare povestire, iar analiza pe care o face existenţei mundane se transformă, de-a lungul cărţii, într-un tablou pe alocuri introspectiv, cu lumini şi umbre, profund uman.

Din păcate, nu ştiu (de fapt, nu pot) să vorbesc despre mine. Rămân uimit când aud ce spun unii oameni despre ceea ce scriu, ce pictez sau ce sculptez. De exemplu, academicianul Mihai Cimpoi, de la Chişinău, a scris o carte (Anatomia fiinţei) în care îmi aminteşte numele ca făcând parte din generaţia de azi a Şcolii artistice şi literare de la Târgovişte. Mi se pare cam mult zis, dar nu pot opri pe nimeni să spună ce crede, bine sau rău. S-a spus că am un stil personal, că am găsit o „nişă" care aminteşte de „jurnal", dar şi că prin ceea ce scriu, transgresez genurile literare. Se poate! Recunosc că nu-mi plac reţetele şi canoanele. Mă abat de la reguli pe cât pot. O fi bine? O fi rău? Cine ştie!... Oricum, nu are importanţă! Ion Mărculescu (interviu în Actualitatea Literară, noiembrie 2014)