M-am întrebat de ce acest poet deplin, matur, cu o scriitură bine individualizată, cu discurs poetic inteligent, cu subtilităţi ideatice, îndrăzneli lingvistice percutante, nu este mai cunoscut în lumea literară de azi. De vină e, poate, modestia sa.



Pare un matematician al unei formule ce închide misterul naşterii poeziei, pare un filosof statuând legile după care ele, cuvintele, se asamblează, se aglutinează, se împrietenesc ori se hărţuiesc pentru întâietate spre acel edificiu invizibil numit inefabil, pare un chimist decantând parfumuri, care şi ele se potenţează, se susţin în caleidoscopul fascinant al unei lirici seducătoare. Ion Mărculescu a asimilat poezia modernă ridicând derizoriul la nivel de artă elaborată. Ideile sale ne surprind, dar nu şochează, venind parcă dintr-o ordine prestabilită, universală. Planurile mari se întretaie cu cele mici, banalul coabitează cu extraordinarul mascat şi revelat unde şi când nu te aştepţi. Finalurile poeziilor sale sunt rarisime, sunt surprize ce vin să răstoarne tot ce se construise înainte, lasând provocarea reconstituirii sau a alegerii altei rute de înţelegere. VICTORIA MILESCU