Există în viețile fiecăruia dintre noi clipe în care suntem copleșiți – ori de bucurii uriașe, ori de nenorociri. Printre aceste experiențe-la-limită se află mai ales momentele de intimitate cu Dumnezeu, dar și cele în care suntem îndrăgostiți. Clipele de extaz se sustrag îndeobște verbalizării: le trăim ca atare. Și am simțit cu toții că traversăm uneori experiențe în urma cărora nu putem decât să tăcem. Rămâne însă, în adâncul nostru, o irepresibilă nevoie de a le împărtăși celorlalți ceea ce am trăit, dar și de a păstra pentru noi, „pe hârtie”, amintirea respectivelor momente prin descrieri cât mai exacte.

Însă cum să descrii ceea ce scapă oricărei descrieri? Cum să închizi într-un text ceea ce nu se lasă încapsulat, înțeles, circumscris prin limbaj? Ar însemna să numim ceea ce nu se lasă numit, să exprimăm ceea ce nu se lasă exprimat fiindcă e, de fapt, de neînțeles, paradoxal, dincolo de rațiune. Oamenirea n-a găsit până acum alt mijloc mai potrivit de a exprima inexprimabilul decât poezia. Cu ambiguitatea și precizia ei simultane, cu aerul ei vag și totuși exact, poezia a reușit imposibilul: să păstreze în lume experiențe pe care, altfel, le-am fi pierdut.