Singular în literatura română, atât prin subiect, cât și prin perspectiva narativă care propune un melanj de voci, dintre care una e a unui copil născut în țara Down, romanul Ioanei Nicolaie spune o tulburătoare poveste despre alteritate, despre șansă și neșansă, despre limite, despre sacrificiu și, mai ales, despre dragoste.

Emoționant, de o mare finețe artistică, Down răspunde, printre altele, și la întrebarea dacă viața merită sau nu să fie trăită.

Ușa dădea către dragoste. Către încăperea pe care fiecare om o are la îndemână, ca să-l cinstească pe cel lăsat să-i treacă pragul. E cu văluriri de raze odaia asta, sau cu plante agățătoare, sau cu țurțuri de gheață pe la ușori, sau cu o mobilă pictată, sau cu o măsuță de cafea luată de la antichități, sau cu blândețe care învăluie, sau cu strigăte, sau cu lovituri date pe neașteptate, sau cu gelozie fără măsură, sau cu minciuni în avalanșă, sau cu întrebări la care nici nu există răspuns, sau cu îngăduire și, foarte rar, cu cea mai mare pace. La mama a fost atâta dragoste, încât scăpa și pe din afară. Și atâta speranță.