10 zile la Beijing

Priviţi-ne: o mamă şi un fiu.

Două generaţii diferite. Mama s-a născut şi şi-a trăit copilăria, adolescenţa şi o fărâmă din tinereţe într-o societate socialistă multilateral dezvoltată. Adicătelea, a trăit cu un picior în… comunism. Feciorul i s-a născut într-o ţară liberă. Cu un picior în capitalism. Ştie despre Ceauşescu tot cam cât ştie mama lui despre Stăpânul inelelor.

Cei doi se întâlnesc deseori pe la câte-un colţ de sfadă, ea poziţionându-se în rolul de „mamă demodată”, iar el — în acela de „puşti rebel”. Şi iată că o idee năstruşnică reuşeşte să-i adune pe amândoi pe aceeaşi lungime de undă. Se îndrăgostesc amândoi de una şi aceeaşi ţară — comunistă! — pe care o descifrează împreună: ea — în calitate de reporter, el — în calitate de fotoreporter. Timp de 10 zile, Beijingul i-a unit. Şi-au rupt împreună pingelele, cutreierând Istorie, Prezent şi Viitor. Au rostit, la unison, cuvinte de uluire, de mirare, de admiraţie, de încântare. Au învăţat împreună să mânuiască beţişoarele, să intre smeriţi într-un templu budist, să se târguiască în bazaruri nesfârşite, să răzbată prin păienjenişul metroului, să comande o ricşă sau o porţie de noodles, să rătăcească prin muzee sau pe străduţe pierdute în istorie. Iar la final au fost amândoi de acord că au avut o vacanţă de vis. Chiar dacă n-a durat decât 10 zile. Dar care s-au petrecut… la Beijing!