„– Trăiesc un mister. Dacă n-aș fi un tip eminamente realist […], aș zice că în toată afacerea asta s-a strecurat o fantomă. Veniți, vă rog, după mine.

Micul salon dădea într-un coridor, la capătul căruia se afla o ușă într-adevăr blindată. Drugi de fier, încuietori complicate, o broască cu cifru. Vasiliu manevră cheile, apoi discul și pătrunseră într-o încăpere pătrată, de circa zece metri pătrați. Fereastra îngustă era zăbrelită cu gratii.

Minerva își roti ochii. […] Arătă cu bărbia spre dulapuri:

– …Ăăă… șifonierele astea sunt pline cu documente? […]

– Nu vă grăbiți. Conțin, în cea mai mare parte, lucrări vechi, a căror noutate s-a consumat, sau simple încercări abandonate […]. Ceea ce e de actualitate păstrez în fichet, iar cheia – o yală japoneză ultimul tip – se află în permanență la mine.

– Văd! În consecință, care este necazul dumneavoastră?

– Azi-dimineață, rosti Vasiliu, când am intrat aici ca să-mi iau niște note de care aveam nevoie la serviciu, am găsit chiar lângă fichet o floare!

– Ce?!

– O violetă!

– Aha! Cum rămâne cu ușa dumneavoastră super-blindată?

Dădu din mână.

– Eh! Unde-i floarea?

– Uitați-o acolo, pe pervaz...“