Cu Discursul de la Blaj (2/14 mai 1848) și Programul Național de la Blaj (3/15 mai 1848)

În loc de argument de D.D. Roșca

Ediție îngrijită și Cuvânt-înainte de Vasile Pușcaș

Omagiu editorial la 160 de ani de la nașterea lui G. Bogdan-Duică (n. 2 ianuarie 1866, Brașov – d. 21 septembrie 1934, Brașov), istoric și critic literar, biograful lui Simion Bărnuțiu, profesor universitar, membru titular al Academiei Române.

Volum apărut sub egida partenerilor noștri: Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române, Fundația Transilvania Leaders, Asociația „Simion Bărnuțiu” nr. 6 Cluj-Napoca și Asociația „Steaua Silvană” Zalău.

Pe copertă: Romulus Ladea, Statuia lui Simion Bărnuțiu din Zalău (inaugurată în 1959)

Pe forzaț: Ion Petcu, Adunarea de la Blaj, tablou pictat în 1878

Colecția Panteon românesc (ediții de patrimoniu) este coordonată de Acad. Prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop.

Rămâneți credincioși numelui și limbii voastre. Apărați‑vă ca frații, cu puteri unite, în pace și în răzbel. Vedeți cum ne‑am luptat noi pentru limba și romanitatea noastră: luptați‑vă și voi și le apărați ca lumina ochilor voștri, până ce se va restaura Capitoliul și va trimite la voi senatul și poporul roman pe Traian cu legiunile peste Dunăre, ca să vă încoroneze cu laurul nemuririi pentru constanța și bărbăția voastră.

Dixi et salvavi animam meam. – Simion Bărnuțiu

Simion Bărnuțiu este un caz în care principiul de cercetare indicat ne poate mijloci o înțelegere mai adâncă și o apreciere mai realistă. Eu le voi încerca povestind întâi viața lui S. Bărnuțiu, pentru a arăta ce împrejurări au contribuit la alcătuirea personalității sale; apoi, desfășurând evoluția ideilor sale, pentru a arăta din ce regiuni reale și apropiate (nu „mistice”, nu de „inspirație genială” etc.) s-a ales și s-a închegat în sufletul său acel cald ideal național, din care și astăzi se hrănește, mai ales în Ardeal, spiritul românesc. – G. Bogdan-Duică

Acum o sută de ani, inteligența și sufletul lui Bărnuțiu au fost ochii cei mai departe și mai limpede-văzători pe care neamul nostru îi deschisese spre Europa. Prin lupa măritoare și aproape-aducătoare a inteligenței lui Bărnuțiu a descoperit pentru întâia oară cu luciditate completă acest popor că printre armele sale de luptă poate cea mai tare era aceea spre care întindea mâna fiul de țăran sălăjan: prin oratorul doctrinar din catedrala Blajului, Europa îmbia poporului român de pretutindeni rațiuni universal-omenești în sprijinul unor drepturi și realități naționale. – D.D. Roșca

Ceea ce a vrut să sublinieze G. Bogdan-Duică este realitatea convergenței totale a vieții, operei și ideilor lui Simion Bărnuțiu, faptul că intelectualul, revoluționarul, dascălul și gânditorul politic născut pe plaiurile Sălajului a asimilat și promovat idei europene pe care le-a transpus în acțiuni concrete din spațiul românesc, în concordanță cu nevoile de modernizare ale acestuia. Autorul a și insistat cu afirmația și demonstrația că Simion Bărnuțiu a fost un intelectual pragmatic, care a stăruit să se dedice total cauzei întregii națiuni române.

Actualei ediții i-au fost adăugate două texte ale lui Simion Bărnuțiu: Discursul de la Blaj (2/14 mai 1848) și Programul politic (Petițiunea națională), elaborat și prezentat la Blaj în Duminica Tomii, la 3/15 mai 1848, deoarece le considerăm printre cele mai coerente expresii ale gândirii liberal-naționale și democratice din spațiul românesc, în contextul revoluției pașoptiste. Totodată, editorii au propus, în loc de argument, o relectură a eseului Europeanul Bărnuțiu de D.D. Roșca, una dintre scrierile filosofului clujean care, în martie 1944, reafirma opțiunea pentru liberalismul democratic în perioada autoritarismelor din anii ultimei mari conflagrații mondiale din secolul al XX-lea. – Vasile Pușcaș

G. Bogdan-Duică (n. 2 ianuarie 1866, Brașov – d. 21 septembrie 1934, Brașov) a fost istoric și critic literar, publicist, pedagog, profesor universitar, membru al Academiei Române. Provenind dintr-o familie modestă, a fost al doilea copil născut, din cei 11, primul fiind viitorul slavist Ioan Bogdan, a cărui fiică, Ecaterina, avea să fie soția lui Nicolae Iorga. A urmat Gimnaziul „Andrei Șaguna” din Brașov, absolvit în 1885, apoi cursuri universitare la Budapesta, Jena și Viena. În 1892 s-a căsătorit cu Maria Done, profesoară de origine alsaciană, alături de care a avut șase copii, între care Virgil Bogdan, doctor în filosofie, Ovidiu Bogdan, profesor secundar, și Catul Bogdan, pictor, grafician, muralist și profesor de arte frumoase.

A debutat publicistic în 1881 la Gazeta de Transilvania, unde a colaborat încă din anii de liceu. A scris apoi la Tribuna, Convorbiri literare, România Jună, Sămănătorul, Viața românească, Luceafărul, Transilvania, Societatea de mâine și în alte publicații.

Între 1893 și 1894 a condus Gazeta Bucovinei de la Cernăuți, implicându-se în apărarea drepturilor românilor din provincie și în cercetarea stărilor politice, sociale și culturale din Bucovina. Reîntors în Transilvania, a activat în ASTRA, a conferențiat în numeroase localități și s-a aflat în conducerea secțiunii literare. În 1897 a obținut, la Universitatea din București, licența în științe istorice și licența în litere și filosofie. A predat la Focșani, Galați și București, fiind profesor la Gimnaziul „Dimitrie Cantemir” și apoi director al Liceului „Mihai Viteazul”. Preocupările sale pedagogice au privit programele de limbă și literatură germană, metodologia didactică și orarul școlar, studiul religiei și posibilele traume provocate de folosirea violenței fizice asupra elevilor.

În 1917 a fost arestat și deportat în Bulgaria, fiindu-i confiscată o parte din arhiva personală. În timpul deportării a survenit și decesul soției. După 9 luni, reîntors la București, își reia funcția de director al Liceului „Mihai Viteazul”. La propunerea lui Sextil Pușcariu, Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj, recent înființată, îi oferă în 1919 catedra de literatură română, G. Bogdan-Duică devenind primul decan al facultății. La scurt timp se va căsători cu institutoarea Constanța Hanea, fostă Ingescu.

A fost membru corespondent al Academiei Române din 1913 și membru titular din 1919, laureat al Premiului național de critică și istorie literară în 1925 și rector al Universității din Cluj în anii 1927-1928.

A studiat în special figuri ale culturii ardelene și românești din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea: Petru Maior, Ion Inochentie Micu-Klein, Gheorghe Lazăr, Simion Bărnuțiu, Eftimie Murgu, Ioan Barac, dar și Alecu Russo, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Ion Ionescu de la Brad, Mihai Eminescu și Titu Maiorescu.

A publicat (selectiv): Petru Maior. Un studiu biografic (1893); Bucovina. Notițe istorice asupra situației (1895); Canoanele și politica (1895); Procesul episcopului Ioan Inochentie Klein (1896); Călugărul Visarion Sarai (1744). Studiu istoric din istoria Transilvaniei (1896); Simion Bărnuțiu (1896); Grillparzer în liceul român (1899); Lui Titu Maiorescu. Omagiu (1900, în colaborare cu Iacob Negruzzi, Duiliu Zamfirescu și Nicolae Gane); Al. Russo (1901); Despre „Țiganiada” lui Budai-Deleanu. Înrâuririle germane (1902); Grigore Pleșoianu (1904); Seminarul pedagogic. Notițe și propuneri (1905); Problemele organizației școalei secundare (1906); Un colaborator al Curierului românesc. Teodor Diamant (1906); Păreri despre abecedar (1907); Probleme naționale și internaționale (1913); Politica Ligei Culturale (1914); Orarul antemeridian în gimnazii și licee (1915); Constantin Stamati (1920); Titu Maiorescu. Discurs rostit la Academia Română în 25 mai 1921, cu răspuns de Sextil Pușcariu (1921); Mihail Anagnosti (1921); Istoria țărănismului. Viața și opera întâiului țărănist român. Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) (1922); Istoria literaturii române moderne. Întâii poeți munteni (1923); Gheorghe Lazăr (1924); Autocritică. Gheorghe Lazăr și Simion Bărnuțiu (1924); Viața și ideile lui Simion Bărnuțiu (1924); Viața și opera lui Gheorghe Lazăr (1924, în colaborare cu G. Popa-Lisseanu); Multe și mărunte despre Eminescu (1924); Profesorii Liceului A. Șaguna (1925); V. Alecsandri. Povestirea unei vieți (1926); Discurs la aniversarea de o sută de ani a nașterei lui Alexandru Roman (1927); Un francez romanofil. Dr. Dominic Atanasie Guillaume (1928); Un actor brașovean. I.D. Ionescu (1929); După 50 de ani. Iosif Hodoș (1930); R.V. Stein, Kant, Schopenhauer și d. Blaga (1931); Ioan Barac. Studii (1933); Eminescu intrând în Ardeal (1933); Eminescu în Sibiiu (1868) (1933); Petru Maior și Iustinus Febronius sau Petru Maior ca vrăjmaș al Papei (1933); Slavici și Mihai Eminescu (1870) (1935); Eftimie Murgu (1937, postum); Eminescu și Rossi (1939).

A îngrijit ediții din N. Nicoleanu, Vasile Cârlova și C. Stamati, Poezii și proză (1906); Alecu Russo, Scrieri (1910); Mihai Eminescu, Poezii (1924); Simion Bărnuțiu, Românii și ungurii (1924); Răspunsul la cârtirea care s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior, autorul „Istoriei ceii pentru începutul românilor din Dachia” (1929).

A tradus din literatura și pedagogia germană, între altele Friedrich Hebbel, Inelul lui Ghighes. Tragedie în 5 acte (1900); Adolf Mathias, Pedagogia practică pentru școalele secundare (1907; reeditări 1914, 1919, 1922); Anton Menger, Statul viitor (1923); R. Wahl, Liceul universal (1934); texte din Mahabharata, inclusiv Savitri: povestire indică din Mahabharata (1940, postum).