Seria Belascoaran

„I. Creerele asasinează, primul cadavru.

II. Nu am mâinile mânjite de sânge. Creerele, al doilea cadavru.

III. Creerele nu asasinează. Ucide curat, al treilea cadavru.

IIII. Ce moarte jecoasă, creerele, al patrulea cadavru.

IIIII. Creierul. Gata, al cincilea cadavru.

IIIIII. Eu, creierul, al șaselea cadavru.

Erau elemente notabile în cele șase bilete: inițial, ortografia greșită a cuvântului „creier” părea o glumă. Rectificarea din al cincilea bilet punea sub semnul întrebării această idee pe care Héctor o manevră ca pe o ipoteză precisă și adaptată la primele imagini mentale pe care le avea despre asasin.

Faptul că semna toate biletele dădea naștere unei contradicții între această supoziție și narcisism, nevoia asasinului de a se arăta lumii. Modul de redactare și incoerența, pe de altă parte, creau imaginea unui asasin cu o cultură mult inferioară față de normal. Héctor naufragie când reuși să pună cele șase mesaje împreună. Era o incoerență, o incoerență aparent primară, dar care te ducea cu gândul la ceva mai structurat, mai elaborat. Contradicția dintre primul și al patrulea bilet părea că a apărut din nevoia de a răspunde, de afirmare în fața unei întrebări autoformulate. Totul era prea simplu ca să fie așa.” – Zile de luptă

„Ce meserie frumoasă! se gândi. Ce meserie frumoasă am! Iar apoi se rușină, gândindu-se la fata care nu dormea. Fata de șaptesprezece ani care, cine știe de ce, urma să moară.

Căscă. Ce urmează acum? Să se scufunde în celelalte două lumi. Diferite. Complet diferite. În romanele polițiste, toate se leagă. Dar ce mama naibii legătură să aibă o adolescentă disperată cu o cerere din partea Camerei de Industrie din Santa Clara și fantoma lui don Emiliano Zapata?

— Dumitale îți place fotbalul? întrebă colegul.

— Nu. De ce?

— Așa, mi-a venit din senin.

Era o combinație de plângeri depuse la Parchet, rapoarte ale poliției și decupaje din ziare. La final, șapte pagini de declarații și mărturii semnate, toate pe alt tip de hârtie și dactilografiate diferit. Precis mărturii solicitate celor interesați de avocatul însuși, pentru că erau semnate și nu erau adresate nimănui. Împreună, spuneau povestea unui asasinat.

Cum fac detectivii să schimbe subiectul? Doar dau pagina?” – O nimica toată

„Ce mai încolo și-ncoace, precis chiar Șobolanul se afla în spatele asasinării familiei Costa, ca să nu rămână fără bani, adunați indiscutabil fără efort, luați cu japca, prin escrocherie, afaceri necurate, favoruri și corupție, sânge fără îndoială. Conform codului mexican, banii erau ai Șobolanului, îi aparțineau, lui sau oricăruia dintre numeroșii lui angajați scufundați în haznaua puterii... Și atunci, de ce să se amestece? Să o protejeze pe Anita și să o scape de belea, să o îndepărteze de tărășenia asta, să pună distanță între ea și putregai... Pentru prima dată de mult timp, nu-l rodea curiozitatea, nu-l forța să meargă înainte. Nu exista nici doza de răzbunare în numele celor morți, al celor vii sau al imaginii ideale a acestei țări, așa cum existase de atâtea ori în alte situații. Cel mult dorința de a-i zdrobi pe cei trei violatori ai Anitei, simpli executanți ai voinței altora, pioni mizerabili ai unei mașinării mizerabile.

Putea să forțeze nota, să creeze probleme, să se implice în problemă ca să descopere fraude, afaceri necurate, bani cu nemiluita, iar pe drum să-și lase o bună bucată de piele ori toată pielea și oasele; să afle că, din vânător, devenise rapid o victimă arătată cu degetul. Asta își dorea? Știa că, la final, dacă va ajunge la final, se va lovi de un zid care va obstrucționa justiția. Va da peste un zid de situații create, compromisuri, birouri, forță, obiceiuri, complicități care se întindeau de la ultimul cotlon al mafiei până la cele mai înalte sfere ale puterii, țesute subtil de-a lungul timpului.” – Nori la orizont