Ajuns la varsta senectutii, Adrian Doltu recurge la un insolit mod de analiza a propriei vieti. O viata care a traversat atat regimul comunist totalitar, cat si perioada de tranzitie postdecembrista si care i-a fost influentata in mare masura de intamplarile din propria familie. Cele douazeci si una de scrisori pe care i le trimite fostei sale iubite constituie tot atatea imersiuni in trecutul problematic al personajului, dar si prilejul unui examen sever al propriilor compromisuri. In cele din urma, nemaiavand nimic de pierdut, constata ca frica de viata l-a dedicat unui destin pasiv, iar prin raportare la istoria recenta, reflectiile sale se extind asupra unei intregi generatii. Cu un usor subtext polemic, romanul Scrisori catre Taisia pune in oglinda predestinarea si consecintele deciziilor personale, instinctul de supravietuire si recuperarea prin jertfa a demnitatii umane.