Printul Bisericii

În Franța secolului al XVI-lea, într-o societate în care valorile sociale și tradiționale dictează cursul individual al vieții oricărei tinere, Seraphine crește, alături de cel mai bun prieten, Loredan, pentru a deveni soția unui artistocrat.

În pofida statutului social și al descendenței roiale pe care o moștenește, viața îi oferă nenumărate surprize și piedici. Sub semnul lui fortuna mala, Seraphine își împletește viața, în mod fatal, cu cea a Unicornului, o figură masculină pariziană, seducătoare, cu un destin la fel de controversat.

Prințul Bisericii este un roman care îmbină pasiunea, nebunia, visarea și reveria într-o poveste fascinantă, o dramă în care nimic nu e ceea ce pare a fi.

„ Mișcarea greoaie a pendulei, cu sunetul ei sinistru, îmi amintește că timpul meu pe această lume e limitat. Sunt obosită, foarte obosită, îmi doresc odihna, dar înainte ca pleoapele grele să-mi acopere ochii pentru totdeauna, reflectez încă o clipă la viața mea și realizez că aceasta tocmai s-a scurs! Nu mai pot rememora multe lucruri, în special locurile. Au rămas în schimb faptele și unele vorbe, poate chiar și timpul s-a deformat. Mi-a rămas în suflet doar ceea ce e important — esența existenței mele.

Privesc în gol și, cu ochii minții, încep să văd cum razele jucăușe de soare scăldă iedera tânără, ce îmbrăca pereții interiori ai curții, și se preling, împreună cu frunzele fragede, pe arcada palatului din strada Saint Honore. Simt lumină, căldură, iubire.

Pavelele mari de piatră lucioasă șerpuiesc printre tufele de trandafiri și arbuști ornamentali, formând alei de miresme încântătoare. Din iarba grasă răsar trei fântâni de piatră pentru păsărele și marea fântână ornamentală, ce tronase în centrul lor, păzită de serafimi de marmură. Raiul copilăriei mele, așa cum îl revăd, ca prin vis, de fiecare dată când inima mea invocă ardoarea acelor vremuri fericite și nevinovate.

Curtea, ce îmi părea o lume întreagă pe atunci, era mărginită în dreapta de un zid înalt, în care erau săpate două porți, ce făceau posibilă trecerea în grădina palatului alăturat — locuința bunei marchize, cum o numeam eu pe vremuri. O poartă se afla la începutul peretelui, cealaltă chiar la capătul acestuia și, deși nici una dintre ele nu era închisă vreodată, nu aveam voie să o folosesc decât pe prima.

Marchiza de Aubegues era văduvă și locuia împreună cu fiul său, Loredan, tovarășul meu de joacă. Eram mici și neastâmpărați. Nu o dată ne-am julit nasurile, încercând să prindem vrăbiuțele venite să se scalde sau ne-am udat până la piele, căzând în apă, încercând să ne menținem echilibrul în aceeași poziție ca cea a serafimilor sculptați. Mamele noastre ne dojeneau, dar nu aveau cap cu noi. În mod ciudat, cele două nu-și vorbeau deloc, dar noi, copiii, frecventam în voie ambele palate. Grădinile noastre erau una, eu și Loredan zburdam pe tot întinsul lor, trecând zilnic prin portiță, de nenumărate ori.

Chiar dacă cealaltă trecere ne era interzisă, curiozitatea a învins. Într-o zi, ținându-ne de mână, cu respirația întretăiată, am trecut prin cea de-a doua poartă din zid. Am nimerit într-un fel de chioșc ce se afla în fundul curții marchizei. Până atunci nu mai văzusem construcția decât din exterior. Pe interior, spre surprinderea noastră, locul arăta a budoar.

Firește că am fost prinși și pedepsiți amândoi. Tatăl meu, domnul Roland Daquin, baron de Tursas, care în general mă lăsa să-mi fac toate voile și să mă maimuțăresc în orice chip doream, în ciuda dezaprobărilor discrete ale mamei, a fost extrem de furios că încălcasem, se pare, singura regulă ce mi-o impusese. Mama, ce obișnuia să fie mai strictă cu privire la comportamentul meu de domnișoară în devenire, s-a arătat tristă la aflarea faptei mele. Poate pentru că nu mă certase, dar ceva îmi spunea că nu eu eram cauza mâhnirii sale.”