Pe camila, prin Tunisia

Când eram adolescentă, mama – ca orice mamă de adolescentă – mă mustra mereu că stau cocoșată. „Parcă ești o cămilă!” – îmi spunea, cu iubire, lovindu-mă ușor cu palma peste spatele curbat, pentru a-mi obliga pieptul să iasă înainte. De atunci, cămilele mi-au devenit foarte dragi. Le simțeam ca pe niște „rubedenii” îndepărtate, de care mă leagă fire neprevăzute, și în fiecare călătorie a mea în spații exotice căutam să mă „întâmplu” în preajma blândelor „corăbii ale deșertului”, să le mângâi pe creștet – dacă erau îngenuncheate – sau chiar să le încalec, fie și contra unui cost piperat, perceput de câte un localnic sufocat de sărăcie.

Cocoțată metaforic în spinarea cămilei tunisiene, am vizitat, iată, pentru mine și pentru tine, „Europa” Africii – țara desprinsă din istorie și pornită curajos pe nisipurile mișcătoare ale Prezentului.

Vino cu mine, îți voi face loc pe spatele vehiculului meu blând și-ți voi arăta locuri încărcate de Trecut, te voi plimba prin resorturi răvășitor de elegante, îți voi face cunoștință cu un popor și-ți voi vorbi despre Allahul său și despre cumințenia pe care acesta a așezat-o în supușii lui. Te voi învăța cum să trăiești în verile ce fierb Africa, îți voi servi curmale și îți voi șopti cum să târguiești prin bazaruri ca să nu ieși niciodată în pierdere, dar și cum să te bucuri de bunătățile cu care ospitalierii tunisieni îți inundă farfuria.

Iar la sfârșit, lăsând pe prosopul de pe plajă cartea ajunsă la ultima filă, ne vom stinge arșița trupului în albastrul de poveste al Mediteranei!