O autobiografie euritmata

Studenția mea clujeană a început în 1970, perioada de apogeu a relativei liberalizări cu voie de la regimul monolitic în vigoare. Din păcate, atmosfera de plăcută competitivitate intelectuală ce domnea în Universitate – și, prin extensie, în redacția revistei Echinox, unde fusesem cooptat grație bunilor mei amici Marian Papahagi și Peter Motzan – s‑a întunecat brusc: în iulie 1971, căpetenia scorniceșteană a decis să implementeze în țara noastră „învățămintele” recentei sale vizite prin lagărele de concentrare în care fuseseră prefăcute Coreea de Nord (ireparabil, până în zilele noastre) și China (până după moartea lui Mao). Un efect imediat a constat în reprimarea cetățenilor care se încăpățânau să‑și manifeste personalitatea (și) printr‑o înfățișare neconformă canoanelor quasi‑cazone impuse întregii societăți. Pentru orice june cât de cât școlit părea de neînțeles cum o ideologie ce se revendica de la „clasicii marxism‑leninismului” (Marx, Engels, Lenin – adică trei bărboși, întrucât mustăciosul Stalin fusese epurat cu un deceniu în urmă) avea ca prioritate vânarea celor ce purtau barbă și/sau păr lung. E de presupus că nici etimologia nu era un punct forte al opresorilor, din moment ce acționau contra evidenței că, în limba română, însuși cuvântul bărbat derivă de la respectiva podoabă facială. În cazul meu particular, un accident domestic, petrecut când încă nu împlinisem doi ani, îmi arsese cu ulei încins o porțiune din partea dreaptă a feței. Ca atare, operațiunea bărbieritului devenise impracticabilă (oricum, nu aș fi intenționat vreodată să mi‑o însușesc). Fapt este că, timp de vreo doi ani, rămăsesem probabil unicul student purtător de barbă din Facultatea de Litere (cu dispensă medicală!). În acea postură de... extraterestru, avui parte aproape de un șoc la primul curs de istoria filosofiei. Titularul acestuia, Valentin Cătineanu, era un tânăr domn, cu mișcări tacticoase și cu voce bas‑baritonală. Apariție ruptă parcă dintr‑un tablou înfățișându‑i pe pașoptiști: frunte înaltă, ochi mari de culoare azurie și – surpriză – o barbă blondă, deasă și aranjată. Nici până azi nu am aflat cum reușise să‑și mențină demnitatea propriei figuri, în timpurile ignobile pe care le aveam de suportat. Bineînțeles, la asta se adăuga și certa sa competență profesională. Nu mai e necesar să insist că Valentin s‑a fixat în memoria mea estudiantină ca unul dintre profesorii de referință. La scurt timp după absolvirea facultății, am cunoscut‑o pe Ana, una dintre surorile lui Valentin. Făcea parte dintre elevii primelor promoții ale Liceului cu Limba de predare engleză, instituție exemplară apărută la Cluj prin înțelepciunea diplomatului‑ministru‑al‑învățământului Mircea Augustin Malița (pe lângă vechile școli dedicate elevilor cu limba maternă maghiară sau germană, fuseseră înființate la începutul anilor 1970 și licee unde erau predate intensiv franceza, spaniola, italiana și rusa; o glorioasă tradiție rămasă vie până azi în vibranta urbe transilvană post‑totalitară). Majoritatea elevilor acelor școli de elită și‑au menținut peste ani relațiile amicale cu comilitonii ceva mai în etate. Așa se face că, din an în Paști, se mai întâmpla s‑o întâlnesc pe Ana. „Filiera Cătineanu” – căreia i se adăugase Tudor Cătineanu (viitorul director al Radiodifuziunii Române predase și el docte cursuri la grupa noastră de angliști/germaniști) – a reprezentat pentru mine o firavă punte spre mirifica zonă a Bistriței. Ca fervent admirator al provinciei natale, Transilvania, mă încânta orice șansă în plus de a o cunoaște în splendida‑i diversitate. Evident, continuam să‑l consider pe poetul Aurel Rău drept simbol cultural al acelui ținut, întrucât grație lui debutasem în respectatul mensual Steaua (înainte de a‑mi susține examenul de bacalaureat, așadar tot în 1970). Însă prima escapadă la Bistrița am întreprins‑o prin 1972, cu automobilul condus de părintele meu, avându‑l ca invitat și ghid pe Valentin Cătineanu (evocat într‑unul dintre poemele discretei sale surori). Apoi anii și‑au accelerat curgerea, ajungând la halucinanta revărsare evenimențială din prezent. În fortuitele întâlniri cu Ana – tot din an în Paști – aflam noi repere ale traiectoriei mondializate pe unde ea își urma destinul: Italia, Spania, Insula Réunion, Franța, o tentativă de adaptare la strania provincie sudică a Portugaliei – Algarve, în fine, o anume stabilizare de domiciliu în Andalucía, ardenta provincie spaniolă din sud (cu un teritoriu aproape de dimensiunea Portugaliei continentale). Printre informațiile transmise întotdeauna fugitiv s‑a fofilat și aceea că avusese probleme grave de sănătate. M‑a bucurat să aflu că reușise să le depășească – din câte țin minte – grație intervențiilor providențiale ale chirurgului Alin Rancea, vechiul meu amic din copilărie, ajuns reprezentant de frunte al renumitei școli medicale clujene. Cândva, pe parcursul fulgurațiilor sale confesive, Ana îmi vorbise despre tentativele ei poetice. Instalat în habitudinile vieții literare și redacționale, așteptam să‑i văd ipoteticele texte apărute în vreo publicație. Se pare însă că servituțile exilului, pe care și le‑a asumat în ultimele două decenii, nu i‑au mai permis să‑și devoaleze o vocație lirică mai mult sau mai puțin ascunsă, în orice caz, în perfectă rezonanță cu firea ei ezitant‑introvertită. Abia după izbucnirea pandaliei pandemice din 2020, mi‑a transmis selecția din textele ei poetice, pe care generosul editor Vasile George Dâncu a decis să o publice în formatul consacrat al unei cărți de debut. Surpriza cea mare a fost să descopăr veracitatea și coerența demersului liric investit în lucrare. „Autobiografia” Annei Catinean (numele lejer ajustat, adoptat de Ana pentru ipostaza sa auctorială) este un concentrat poetico‑existențial, a cărui pregnantă autenticitate se reliefează tocmai prin capacitatea de a evita stridențele. Într‑o eră a zgomotului și furiei din ce în ce mai insuportabile, fata bălaie născută în mirificele ținuturi ale Transilvaniei nord‑estice își menține intacte, de‑a lungul întregii sale vieți, legăturile afective cu acea rezervă primordială de candoare, sinceritate și sensibilitate de unde își trage sevele. Forța de iradiere a spațiului originar se convertește în memorie poetică și rămâne activă pentru totdeauna. Inerentele vicisitudini de pe accidentatul parcurs vital sunt traversate cu o seninătate înscrisă în codul genetic al „spațiului mioritic”. De altfel, Anna Catinean nu se sfiește să invoce sau să evoce elemente demult ignorate de către limbajul, tot mai agresiv, caracteristic debusolatei poesii pre‑apocaliptice. Prin contrast cu asemenea tendințe, majoritatea fragmentelor autobiografice au aspectul unor egloge. Asperitățile ce țin de teroarea istoriei se fac resimțite oarecum prin ricoșeu, subliminal‑aluziv, dar ceea ce primează este viziunea bucolică pe care autoarea (le‑)o impune. Indiferent de ororile la care face aluzie (părintele revenit în sat după șase ani „pe drumurile războiului”, pentru ca ulterior Colectivizarea să‑l deposedeze de ceea ce câștigase prin propriile eforturi), protagonista își regăsește echilibrul prin recursul la imuabila natură. Astfel, până și durerosul moment din finalul poemului intitulat 1972 – Tata își află alinarea într‑o contopire cu respirația telurică: „Cu o creangă de tei ți‑am răcorit fruntea, Tata,/ în ziua toridă de iulie/ și încet, încet ai adormit./ Fața ți s‑a îmbujorat/ și ai devenit bărbatul frumos de altă dată./ Dar privirea albastră s‑a stins/ sub fruntea cu sudoare/ sub pleoapele grele/ și‑n noaptea care s‑a lăsat/ ultima ta boare/ s‑a topit în miresmele crengii de tei.” Datarea textului îmi permite să constat că această imensă pierdere de ordin familial a coincis cu amplificarea orizonturilor mele, prin întâia vizitare a tărâmului bistrițean. Pentru Ana Catinean cuvintele limbii materne și arhetipul satului natal sunt modalități quasi‑terapeutice de salvgardare a fragilei sale individualități. Pe oriunde ar fi purtat‑o setea de libertate de mișcare, sufletul și mintea îi rămân amprentate de esențele idilice ale copilăriei. Astfel, o incomensurabilă încărcătură de sentimente devine comunicabilă în doar câteva rânduri, așa cum se întâmplă în textul intitulat 1974 – Mama, pendant al celui citat mai sus: „Mă aștepți în poartă de Crăciun,/ fulgi moi cad peste îmbrățișarea noastră/ în seara timpurie de decembrie./ Respir parfum de mirodenii/ și mă așez la masa încărcată./ Înainte de brumele lui noiembrie/ ai cules, una câte una, perele târzii/ și le‑ai ascuns în fân pentru mine./ Mușc cu nesaț din fructul zemos/ și‑mi așez capul pe genunchii tăi./ Ochii tăi devin stele/ mâinile tale devin râuri/ lacrimile tale – ploaie de vară...” Autobiografia ritmată de eu a Annei Catinean condensează poetic momente și personaje ce i‑au marcat (pe)trecerea prin lume. Citind‑o avem o lejeră senzație de eliberare, fie și momentană, de sub presiunea exhibiționismului endemic instaurat odată cu domnia rețelelor sociale. Deloc convinsă de ipoteticele virtuți ale virtualității, protagonista confesiunilor revine la sursele propriei inocențe, fixate în esențele limbajului nativ. Pentru ea, scurgerea imperturbabilă a anotimpurilor rămâne referința consolatoare și ordonatoare a unui univers decăzut în haos. Ca atare, în răspăr față de imperativele feministoide, Anna își menține vii atributele „clasice” ale feminității, cum ar fi hipersensitivitatea, intuitivitatea, comprehensiunea pentru lumea așa cum ne‑a fost lăsată, o anume smerenie atât la nivel comportamental, cât și literar. Emancipată de sub constrângerile modelor poetice sau imperativelor „ideologice”, ea își poate permite o prelucrare mai puțin sofisticată, însă mai transparentă, a plenitudinii emoționale acumulate timp de‑o viață. Interesant este că procedeul îi reușește, în bună măsură, și în cele câteva texte concepute în limbi străine – engleză, franceză, italiană, spaniolă – grupate în secțiunea finală, Peregrinări poliglote. Specificul dicotomic al efemerei noastre existențe mundane se reflectă, cu sporită acuitate, în condițiile exilului aurit de pe Coasta Tropicală a Spaniei. Acolo nostalgiile se amplifică, prefăcând până și albul albatrosului în „pasărea neagră a morții”: „În mijloc de februarie, când pe aceste meleaguri andaluze/ primăvara este deplină, iarba verde, migdalii în floare,/ curcubeu de primule se întrec în frumuseţe și în splendoare/ cu bougainvillea celor patru anotimpuri, cu hibiscus și flamboyant./ Te‑ai vopsit în negru, Albatrosule,/ să întuneci orizontul primăverii timpurii/ de pe meleaguri andaluze;/ când migdalii în floare și iarba verde/ îmi amintesc un strălucitor aprilie/ de pe meleagurile natale,/ cireși în floare, poieni cu brândușe și păpădii,/ muguri explodând sub razele dimineții,/ grădini cu narcise și lalele”... Iar interogația finală condensează destinul tragic al fetei transilvane, care a știut să‑l acompanieze în curgerea ireparabilă a timpului și să‑l înfrunte prin transparențele propriei simțiri poetice: „Dar eu/ voi mai respira vreodată/ parfumul primăverii de acasă?” (Virgil Mihaiu)