Locul desfatarilor. Povestiri cu talc

O nouă carte marca Grapini. Poate ați citit deja prozele scurte din Cetatea cu nebuni (2000), mini-parabole cu final neaşteptat şi incitant, și ați degustat sfătoșenia povestitorului și horbota vorbelor sale cu tâlc. Sau romanul Capătul lumii (2004), uluitor conglomerat de timpuri şi spaţii, de autobiografie şi cronică, poematic, câteodată parodic, ironic şi satiric, dar neîndoielnic „cu deschidere la mare”. Ori Memorialul cetăţii (2010), vastă panoramă etnografică și fină detaliere a arhetipurilor – locul memoriei ține de atmosferă, de apartenenţă, de ştiinţă de a trăi şi de a muri după norme comunitare. Sau ați citit Capăt de linie (2012), proze scurte pe teme date, continuări molcom-jucăuşe la proze celebre. Ori, poate, Viaţa, de la capăt (2018), care încheie trilogia de la Şanţ. Plasticitate vag-agresivă, masivă și delicată, deopotrivă, a frazei, dimpreună cu ştiinţa rară de a transcrie şi înscena dezlănţuit limbaje. Dacă nu l-ați citit încă, Locul desfătărilor e tocmai bun pentru o primă întâlnire cu un prozator dintre cei buni. Dacă îi cunoașteți deja cărțile, aveți prilejul să admirați din nou arta de povestitor abil, care dozează minuțios realităţi şi ficţiuni într-o țesătură magică și seducătoare. Uimitoarele, nebănuitele de Grapini, asemănări cu melodia prozei lui Saramago aduc o notă de farmec în plus, firește, dar nu știrbesc defel originalitatea prozatorului ardelean. Pe vremea când încă mai scria poezie, își definea proiectul scriptural astfel: „Prin cuvinte/ nu răstorn lumea/ ci pe mine în ea”. I-am admirat de la început arta de scufundător în tainele Lumii, pariind fără ezitare pe harul său. După două decenii, o pot face din nou. Discretul Leon-Iosif Grapini are stofă de prozator adevărat. (Irina Petraș) De unde mă aflu, îl văd când vine cu una nouă ori când o alege pe una dintre noi rămasă uitată până în clipa desfătărilor, îl văd cufundat într-un fotoliu moale și încăpător sau întins pe sofaua largă și ademenitoare cu aleasa în brațe, cuprins de beția plăcerilor senzoriale și intelectuale, îi urmăresc mișcările febrile, cum își cufundă nările în trupul îmbrățișat și se lasă îmbătat de mirosul lui, așa și este, avem un parfum al nostru inconfundabil, îmbietor, care tulbură simțurile olfactive, îl privesc cum își trece cu delicatețe degetele peste pielea catifelată, gingașă și mătăsoasă, pipăind-o cu nedisimulată plăcere, cum se lasă prins în vraja descoperirii și delectării, abandonându-se fericirii simțurilor și fericirii spiritului, cum se adâncește într-o meditație profundă după încheierea petrecerii, a reuniunii, uneori rămâne închistat într-o tristețe apăsătoare, provocată de final, îi simt regretul că totul s-a terminat prea repede și că, probabil, nu se va repeta niciodată, asta până când alta dintre noi îl poartă în universul ei de voluptăți amețitoare... (Leon-Iosif Grapini)