Această carte a ajuns la ediția a treia, deoarece, deși a fost scrisă în 2002, mesajul său rămâne actual. Reașezarea istoriei noastre s-a dovedit o întreprindere utilă și necesară, dar calea de „demitizare” pe care au pornit unii autori – între care și profesorul Lucian Boia –, susținuți mediatic la cel mai înalt nivel, a ajuns să fie distructivă pentru adevărul istoric și pentru conștiința publică românească. Recidivând, istoricul menționat a pus, în anii din urmă, sub semnul întrebării chiar legitimitatea Marii Uniri de la 1918, relativizând dorința românilor transilvani de a veni spre Țară. Faptul acesta era menit, în atmosfera Centenarului, să creeze marasm și incertitudine, inducând neîncrederea totală în forța de regenerare a românilor. Din fericire, publicul educat și erudit nu poate fi înșelat, iar această carte aduce argumentele necesare înțelegerii actului Marii Uniri ca o încununare firească a dezvoltării poporului român până la stadiul făuririi statului său național. Românii nu au fost în istorie un popor malefic și nici unul angelic, ci o comunitate etnică obișnuită, cu particularitățile sale de „enclavă latină la porțile Orientului”. Această „insulă de latinitate într-o mare slavă” a fost câteodată capabilă să unească Apusul catolic și protestant cu Răsăritul bizantin, dând adevărata măsură a continentului european, care, de multe secole, își bazează identitatea pe clasicismul greco-latin și pe creștinism. În concertul națiunilor europene, românii au avut rolul lor, nici mai bun și nici mai rău decât al altor entități similare, dar au reușit la 1918 să-și concentreze energiile, creând statul național unitar, fapt pentru care făurarii României merită cunoașterea, prețuirea și recunoștința noastră. Pentru a înțelege corect acest rol, ca și rostul marilor acte din 1918, istoricul este obligat să caute și să descopere adevărul omenește posibil.