Inocentii

Cât de des citiți o carte, iar peste puțin timp de când ați terminat lectura, să vă fie dor să o deschideți din nou, ca pentru prima dată, retrăind aceleași emoții? Mie – nu mi se întâmplă chiar atât de des, dar la nici o lună de când am terminat această minunată carte, îmi vine să o recitesc iar și iar. E o carte scrisă frumos, într-un limbaj simplu, accesibil, o lectură despre copii și copilărie, despre inocența din cea mai frumoasă și lipsită de griji perioadă a vieții, în care orice devine posibil, iar adulții cu acțiunile și poveștile lor captivante sunt o taină musai de cercetat și aflat.

Casa copilăriei apare aici ca personaj principal, prinde viață și este părtașă la toate șotiile copiilor, dar și la dramele maturilor. Ea le este alături membrilor familiei. Casa este ea însuși un membru de familie. Personificarea casei este un procedeu stilistic de o coloristică aparte. Acesta este menit să evidențieze cât de legat este omul de rădăcinile sale, de casa părintească, de locul și plaiul natal. Cartea Ioanei Pârvulescu emană căldură și melancolie. Imaginile propriei copilăriei ni se perindă prin fața ochilor. Simțim căldură citind toate acele întâmplări copilărești ale eroilor romanului, dar și nostalgie după propria copilărie.

O impletitura de amintiri, istorie vazuta prin ochi inocenti de copil si cugetari despre viata. O carte foarte frumoasa, care merita cumparata si recitita peste ani, pentru a facilita intoarcerea in propriul suflet de copil. Recomand in special celor nascuti in anii 70-80.

Știți cum e când înveți ceva și vrei să subliniezi doar esențialul, dar ajungi sa subliniezi tot? Un așa text are și cartea asta. E o carte care se citește încet, și cu pauze. E o carte la care să te întorci iar și iar. Amintirile din copilărie ale Ioanei Pârvulescu se împletesc în mintea și-n sufletul tău și îți induc nostalgia unei copilării pe care ți-ar fi plăcut s-o trăiești și tu și al cărei personaj principal e Casa de pe Strada Maiakovski, fosta Sfântul Ioan. Cum îmi place mie să spun, e o carte ,,de lăsat moștenire la nepoți". Recomand cartea și vă las să vă convingeți singuri.

M-a prins destul de greu cartea si mi-a luat mult sa o citesc, cu toate astea, aseara cand am inchis-o am facut-o cu un zambet pe chip! Este clar ca trebuie sa ai, sau sa intri, intr-o anumita stare ca sa rezonezi cu randurile ei, sa-ti aduci aminte de copilarie, de gandurile, de sentimentele de atunci. Nu exista un fir al actiunii si fiecare capitol reprezinta doar o amintire din copilaria naratoarei, iar asta poate reprezenta o problema pentru unii, dupa cum reiese din alte recenzii. A fost ciudat, pentru mine, si faptul ca desi copilaria mea a diferit destul de mult de cea din carte, m-am regasit, totusi, in trairile descrise si cred ca asta mi-a adus zambetul de care vorbeam. Aspectul cu care am vibrat cel mai mult il reprezinta casa drept personaj. Si eu am crescut intr-o astfel de casa (in curand va sarbatori centenarul) construita de strabunicul meu, iar acum gazduieste a cincea generatie care va incerca, in curand, sa-i afle misterele.

Doamna Pârvulescu știe cu sfială cum să-ți frângă inima, cum să o facă să bată ca o nebună aritmică, pentru că reușește să te convingă să-ți pese, de absolut orice mișcare, sunet sau răsuflare. Oratorica se observă încă de la primele propoziții, este acea persoană pe care ai asculta-o cu orele, cu gura căscată, flămând și osândit, dar o asculți, pentru că are ce spune. Știe exact ce și cum să scrie, când să-ți aducă deznodământul, când să-ți servească felul principal, însă punctul forte este că începe cu desertul.

Ce carte MINUNATA! Eram deja fan Ioana Parvulescu, dar cu Inocentii chiar m-a dat pe spate. Romanul unei copilarii traite in Brasov, in comunism (fara a pune accent pe asta), in umbra vremurilor trecute. Ana, cea mai mica fetita a ceea ce putem numi cu usurinta clan, isi deapana povestea copilariei lipsite de griji, in sanul unei familii iubitoare, extinse, care traieste cu toti membrii sai (si istoriile lor personale) intr-o casa plina de personalitate, care scapa demolarilor comunistilor. Atat de frumos a zugravit Ioana Parvulescu aceasta inocenta, care-i inconjoara pe Ana, Matei, Doru si Dina pana la "izgonirea din Rai", in cuvinte atat de bine alese si propozitii ingrijite, ca am mari dubii ca anul asta mai dau de o carte care sa imi placa la fel de mult.

O carte despre copilărie, inocență și bătrânețe, despre relații familiale într-un Brașov trist din România (post și ante) comunistă. spusesem într-un update de la jumătatea cărții că mi-au plăcut primele pagini și că aștept să mă încânte mai mult, odată cu vocea melancolică anunțată. din păcate, nu a fost chiar așa. Aceasta este a patra mea întâlnire cu Ioana Pârvulescu, după ce am citit trei cărți de nonficțiune (Cartea întrebărilor, În intimitatea secolului 19 și În țara Miticilor) deci prima oară când am încercat proză propriu-zisă. Nu am fost surprinsă plăcut de modul de abordare a poveștii- tehnica amânării, amintiri din mai multe axe temporare venite în pagini ca pe model proustian (?), dezvoltarea puțin incertă a personajelor.

"Trecutul e scris cu cerneală simpatică. Ai nevoie de căldură ca să-i vezi literele reconturate, după ce multă vreme au stat ascunse ca și cum n-ar fi fost." Când termini de citit INOCENȚII, strivești o lacrimă în colțul ochiului, amintindu-ți de toți ai tăi duși de pe astă lume, de casele (blocurile în cazul meu) în care ai locuit. O carte care ar trebui să se studieze la școală la materia care să se cheme chiar așa, ora de inocență. Oricum înveți din ea istorie, geografie, chimie, fizică, matematică, religie, limbi străine și noțiuni de educație fizică. Ioana Pârvulescu ne poartă într-o lume privită prin ochi de copil, în care te uiți ca la un tablou și vezi aievea siluete cu aura de curcubeu sau o ninsoare cu fulgi de aur, asculți povești cu îngeri păzitori care îi salvează pe oameni din păduri-labirint, de la înec și de cutremur, citești povești de dragoste cu făpturi miraculoase și afli despre case fermecate, cărora le plac tații și care adăpostesc între ziduri cocoșei de aur. O carte despre Brașov, orașul care îmi trezește amintiri duioase, legate cu funda roșie. Citiți-o neapărat, mai ales dacă aveți peste 30 de ani. Vă veți regăsi inocența și candoarea.

Dragă Ioana Pârvulescu, ce mi-ai făcut cu romanul ăsta? Mulțumesc.