In blandetea si-n vifornita zilelor

Un roman modern, de un autentic dramatism, cu un epic dens – rezultat al mai multor optici narative (la persoana întâi, a treia, chiar și a doua), precum și al coagulării, prin tehnica „romanului în roman”, a multor nuclee epice (romanul copilăriei, al prieteniei, al iubirii, al morții, romanul creștin, romanul Mamei ș.a.), este noua carte a Anei Selejan, În blândețea și-n vifornița zilelor. Cu o cronologie fragmentată – căci sunt mai mulți naratori: Olga, Evelina, Aurel, Mama ș.a., narațiunea configurează memorabil destinele unor intelectuali (medici, profesori, jurnaliști) din anii ’70 și ’80 ai secolului trecut, dinspre relativa normalitate a unui bildungsroman (căsnicie, carieră, idealuri, eșecuri) spre catastrofă și disoluție. Moartea năprasnică a celor dragi (soț, frate, soră, prieten) deturnează iremediabil destinele celor rămași, orientând evenimentele epice dinspre timpul prielnic spre cel vrăjmaș și tragic, dinspre rază spre lespede și dramă, astfel că, în aceste segmente epice, autoarea construiește și un bun roman creștin. De altfel, căptușeala livrescă (religioasă, medicală, bibliologică, literară), varietatea spațiilor epice (familie, sanatoriu, redacție, spital, mănăstire ș.a.), fabulosul copilăriei, voluptatea evocării – cu inerenta dilatare a timpului narat –, interogația existențială și metafizică imprimă expresivitate și varietate epică acestui roman psihologic, susținut de puține personaje centrale, dar toate bine reliefate și memorabile. Dar mai aveam un gând; îmi încolțise în minte încă din prima zi când am ajuns aici și am văzut frumusețea locului, când am simțit liniștea și aerul ca de miere: să scriu în caietul verde, să-l umplu chiar, că aveam prea multe restanțe. Agenda voluminoasă, numită „caiet verde”, după culoarea coperților, din foi veline de bună calitate, deci ușoară, făcută și broșată la tipografia ziarului, era altceva decât carnetul de documentare. Aici migrau de pe teren o serie de impresii, situații, vorbe, chipuri, peisaje ș.a., valorificate sau nu în articole. Însă erau altfel narate și puse-n scenă, accentele cădeau, aproape întotdeauna, diferit, ficționalizam sau nu, schimbam nume și denumiri… ce mai! romanul meu, sau materia unui roman, începea să prindă contur. (ANA SELEJAN)