Poveste scrisă cu sprijinul Recorder

 Cum te poate ajuta natura să-ți găsești un dram de liniște?

Cum poate arăta libertatea ta, când realitatea zilnică ți-e compusă dintr-un șir de compromisuri?

Cum te lepezi de așteptările celor din jur?

Cum îți faci creierul să tacă din când în când?

Acestea sunt doar câteva din întrebările pe care Anca Iosif le-a purtat în rucsac după ea, o lună pe Via Transilvanica. Departe de București și în toiul caniculei, jurnalista a călătorit singură printre stâne și oi, printre păduri și animale sălbatice, printre săteni și preconcepțiile lor și, mai ales, printre propriile fantasme și blocaje. Căutările ei s-au transformat în acest jurnal de călătorie foarte personal și amuzant, o cronică duioasă a României de astăzi, fără cosmetizări, scrisă cu deschiderea celei care, trecută de 35 de ani, pornește din nou la drum. De data asta cu așteptări doar de la ea însăși.

Unii devin părinți, iar asta le consumă toată ființa, în timp ce alții sunt concentrați pe muncă sau se gândesc la emigrare. Avem o vârstă, tot aud în jur. Ei fac un copil, eu fac ce fac și-s cu rucsacul în spate. Ei se duc la all-inclusive, eu mă duc cu gândul la locuri mai puțin bătute. Ei își schimbă mașina, eu tot n-am permis. Ei știu cât să lase vinul la decantat, eu încă încerc să înțeleg dacă titlurile de stat sunt și de mine. Ne vedem, ne oglindim, eu cu impresia că sunt în urmă la viață, ei așteptând o poveste captivantă.

DECIZIILE MELE, TRĂIESC CU ELE.

Anca Iosif este din București și de peste 20 de ani își tot face drum spre munți și caută pretexte să scrie despre ce găsește în vârful lor sau în universurile din preajma lor. Este o jurnalistă cu o viziune lirică asupra lumii, iar povestea pe care urmează s-o citiți e prima ei încercare mai amplă de a îmbina poezia unui drum – ce vede, ce aude, ce simte – cu tot ce a învățat-o și i-a dat mai bun meseria în ultimii 15 ani.