Autorul surprinde cum anume, prin Kierkegaard, se conturează închiderea unui amplu ciclu, în acelaşi timp istoric şi tematic, marcat prin punerea în oglindă a începutului destinal al melancoliei – survenit prin tragedia greacă – cu sfârşitul acesteia, marcat și el de suprimarea şi conservarea posibilităţilor pe care melancolia modernă – mai ales cea romantică – le oferă prin funcţia sublimatoare a propriului ei vid. În acest sens, Kierkegaard reprezintă un moment de cotitură, deși nu spre „altceva”, spre un „nou sens”, de pildă. El operează o deschidere spre Clipa – cea singulară – care se temporalizează, la rându-i, în calitate de „pură” clipă, goală de determinații. O dublă deschidere devine astfel posibilă, o deschidere survenită în chiar deschiderea inițială. Nu e vorba despre un sfârşit melancolic al timpului, ci de un fel de timp al sfârşitului, melancolic. (Virgil Ciomoș)