Framantarile unui pisoi salvat

"Frământările unui pisoi salvat" este o carte cu două chipuri: pentru copii e o istorie cu pisici, plină de tâlcuri, iar pentru adulți, povestea unor îndoieli și căutări personale. Bumbi, un pisoi negru, este aruncat în albia pârâului Valea Albă din Bușteni. După trei zile de plâns speriat, părinții mei, care locuiesc în apropiere, reușesc să-l prindă. Îl aduc acasă, unde mai au 2 motani-frați: Ilie și Grigore. Ei fuseseră salvați în urmă cu 3 ani, când mama lor îi părăsise la câteva zile după ce-i fătase. Ilie și Grigore îi devin familia pe care n-a avut-o.

Numele personajului este inspirat de bumbii canapelelor de piele sau ai plăpumilor vechi, pentru că ochii lui mari, galbeni și rotunzi chiar așa par în contrast cu blana tăciune. El este marcat de abandon, dar și de culoarea sa. Îl aude pe omul care l-a părăsit că nu-l poate lua la copii pentru că "este negru și le-ar băga ghinionul în casă". De aceea trăiește cu convingerea că este urât, motiv pentru care nu-l va dori nimeni și va fi părăsit mereu. Cum este diferit de celelalte pisici din cartier, nu poate să omoare și mănâncă doar boabe, cum nu și-a cunoscut nici părinții, Bumbi se îndoiește că ar fi pisică. Cei doi frați îl adoptă și învață pisicisme, încearcă să-i insufle mai multă încredere. Însă propunerea de a merge la școală și a cunoaște alți pisoi, îl sperie și mai tare, astfel că într-o noapte fuge de acasă. Trece apa cu ajutorul unor veverițe și ajunge în pădure, unde speră să ducă altă viață și să găsească răspunsuri la frământările sale.

La început este încântat de locurile noi și animalele întâlnite, dar pe măsură ce trece timpul realizează cât de diferit este totul. Lipsa mâncării, singura lui hrană sunt frunzele și scoarța de copac, a unui pat cald și uscat, singurătatea, îi amintesc tot mai mult de ”acasă”. În tot acest timp, toată familia lui, oameni și pisoi, îl caută îngrijorată. Grigore și Ilie îl caută împreună cu prietenii din cartier și aflând că s-a dus în pădure, fac o înțelegere cu corbul Manole: în schimbul veștilor despre Bumbi, îi promit că nu vor mai omorî niciodată păsărele.

Vinovat de dispariția lui Bumbi pare a fi Golanul, un motan singuratic, care vrea să impună noi reguli pisicești. Prietenii pisoi se mobilizează în căutarea celui mic, iar când îl găsesc pe Golan, îl amenință și-l alungă din cartier. Acesta le va dezvălui niște lucruri uimitoare care vor schimba situația.

Evenimentele din pădure și întâlnirile cu animale sălbatice, îl pun pe pisoi față-n față cu temerile și-ndoielile sale. De la râs va afla despre strămoșii comuni, de la lupi va afla ce înseamnă să fii în pericol, iar de la urs va învăța înțelepciunea. Ce se va întâmpla cu Bumbi, este de fapt tâlcul acestei povești și veți afla doar citind până la ultimul rând. Pentru că atunci când este vorba de pisici, nimic nu este previzibil și orice-mprejurare se poate răsturna cât ai zice "pește".

Ideea unei cărți despre pisici a început dintr-o joacă, cum probabil încep lucrurile serioase. Cei trei pisoi, Grigore, Ilie și Bumbi sunt personaje reale, la fel ca și începuturile vieții lor. De cum au fost aduși în casă au avut parte de dragoste și au fost îngrijiți ca niște copii: n-au fost lăsați niciodată să doarmă noaptea afară, li s-au făcut paturi, niște coșuri de răchită, cu saltele, postavuri și cârpe de bumbac, li s-a dat de mâncare la "orele de masă".

În decembrie 2016, părinții mei au plecat pentru o săptămână la București și mi i-au lăsat pe cei 3 în grijă. Iubesc animalele enorm, așa că mi-am luat rolul în serios și mi-am atribuit în glumă calificativul de "bonă". Era prima zi; se făcuse amiază când am realizat că eram obosită deși nu făcusem nimic altceva decât să răspund nevoilor pisicești de intră-ieși, închide-deschide ușa. Așa mi-a venit ideea să postez pe facebook câteva rânduri despre sutele de genuflexiuni și alte exerciții făcute, pe care le-am intitulat ”Jurnal de bonă”. Textul a avut succes, așa că am continuat și-n zilele următoare. Descriam cu umor micile aventuri din casă pentru că îi lăsam să exploreze aproape tot ce vroiau și părinții mei nu le dădeau voie. Erau pe și în dulapuri, în chiuvetă, în paharul cu apă, trăgând mâncarea cu laba din farfuria mea. Am ajuns la un mini serial de 5 zile. Cititorii erau amuzați și unii au comentat laudativ, îndemnându-mă să scriu o carte pentru copii.

După o pauză de aproape 2 luni, am reluat povestirea. Și deși nu mai eram în apropierea lor, plecasem chiar din țară, simțeam nevoia să scriu despre ei. Nu am continuat "Jurnalul de bonă", am scris episoade scurte despre relația dintre cei 3, cum Bumbi, personajul principal, era învățat pisicisme de către Grigore și Ilie. Pentru că sfaturile seniorilor erau pline de înțelepciune, au ieșit niște minipovestiri motivaționale. Pentru un timp scurt, am postat pe facebook o istorie pe săptămână. În privat însă, scriam mai mult de-atât. Deși simțeam cum povestea crește în mine, direcția ei îmi era total necunoscută. Nu aveam un fir principal pe care să-l urmăresc și să știu cum vor evolua lucrurile. Ideea de carte îmi rămăsese în minte, dar nu vedeam cum ar putea fi închegate toate povestirile. O prietenă care mi-a văzut îngrijorarea, a insistat:

- Tu scrie, o să se lege totul la un moment dat! Ai încredere! Continuă să scrii!

I-am urmat sfatul și dintr-o dată, cartea a-nceput să prindă contur. Cum, nu îmi amintesc! Când am devenit sigură de ea și-am știut despre ce va fi, am renunțat la postările pe facebook și m-am concentrat doar pe scris. În 4 luni a ieșit la lumină "Frământările unui pisoi salvat". După ce am terminat-o, am anunțat public și am început să caut editură. Cum au decurs lucrurile mai departe, sunt simple întâmplări și potriviri. Nu pentru că a fost ușor, dar odată ce-am avut convingerea că va vedea lumina tiparului, știam că pentru orice problemă voi găsi soluții.

"Frământările unui pisoi salvat" este o carte despre temeri, neîncrederi, despre diferitul din noi și acceptarea lui. Povestea este însă și un semnal tras oamenilor în relația cu animalele. Chiar dacă au un limbaj diferit, animalele înțeleg, simt și știu. Avem toate motivele să le considerăm ființe cu nevoi și dorințe proprii și nu niște accesorii însuflețite. Totodată, noi suntem responsabili de viața lor și tot ce li se-ntâmplă este rezultatul acțiunilor sau inacțiunilor noastre! Grija pentru ele este o obligație ce ne revine exclusiv.

Și nu în ultimul rând, "Frământările unui pisoi salvat" este o carte-metaforă. Realitatea îmbrăcată în simboluri, este mai ușor de spus și acceptat. Așa că m-am ascuns într-un pisoi și i-am pus în blană, temeri și îndoieli personale.