Eseuri despre căutările și bagajele unei mileniale.

„Poveștile personale pot fi o cheie către sufletele oamenilor, așa înțelegem lucruri despre lume, povestindu-ne viețile și experiențele“, spune Ioana Burtea spre finalul cărții, iar în fraza aceasta e așezat (o parte din) adevărul pe care-l conține între copertele sale. Căci, scriind despre sine, autoarea scrie (și) despre umanitatea din și dintre noi, despre drumul pe care îl parcurgem în căutările noastre, despre provocările, obstacolele, alegerile și relațiile care ne dau sens, despre imperfecțiunea vieților noastre, pe care le primim Fără instrucțiuni de folosire, fără garanții, fără perioade de valabilitate. Cum ne împăcăm cu toate acestea, cum ne vindecăm și cum mergem înainte?

„Ceea ce vei citi nu e o carte de sfaturi și cu siguranță nu e o colecție de amintiri sau niște pagini de jurnal. Sunt povești spuse în preajma vârstei de 30 ani, o primă bornă esențială în care ne spunem cine suntem, cum am ajuns aici și cum mergem mai departe. Astfel, Ioana Burtea închide o etapă și dă sens unor momente: abuzului, istoriei familiei și locului din care vine, relației cu mama, acelei relații definitorii din facultate, prieteniilor, locurilor de muncă prin care a trecut.

Sunt povești adevărate din România ultimilor 30 de ani și, dacă au o putere de universalitate, e pentru că Ioana înțelege rolul unei eseiste: de a se folosi de propria viață pentru a spune ceva despre viețile tuturor.“

Cristian Lupșa