Danseaza si taci

„Introspecția și retrospecția, observațiile tăioase despre cei din jur și despre viață, sub semnul unei legitime insurgențe feminine, și repetatele intrări și ieșiri din labirintul interior au ca punct de convergență realizarea unei scriituri «nervoase», care oglindește, în regimul prozei de factură autenticistă, sensibilitatea de excepție a autoarei.” (Mircea Bârsilă) „Silvia Beldiman reușește să transcrie în romanele sale fragmente ale unei lumi revolute, restituindu-i contururile, culorile și formele prin grila unei memorii afective de indiscutabilă acuratețe.” (Iulian Boldea) „Silvia Beldiman e, fără îndoială, o prozatoare autentică, având lecția clasicilor bine învățată, care știe să povestească fermecător (când vrea și când subiectul îi oferă ocazia) și care aduce în peisajul epic actual o pată de candoare și tandrețe, de care, sunt convins, are nevoie după atâtea experimentări, adesea prea seci, sterile și contrafăcute.” (Constantin Cubleșan) „Silvia Beldiman este o maestră a exprimării stărilor interioare, rațiunea fiind adesea pusă în conflict cu pasiunea, dilemele împingând omul la limita rezistenței psihice, mai ales atunci când e cuprins de spaima unei lucidități ucigătoare.” (Cornel Nistea) „Mare și neașteptată a fost surpriza întâlnirii cu universul copilăriei Silviei Beldiman. Era și lumea copilăriei mele, dar privită altfel, cu o sensibilitate copleșitoare, cu un devotament de etnograf și cu o acuratețe de pictor. Proza ardelenească a câștigat o voce și o nuanță.” (Cornel Nistorescu) ‒ Du‑te în lume, femeie! Acolo e locul tău. Iartă și iubește! Câteva zile de vară pot fi cât o viață de om… Oooom!!! Oooom!! Oooom! preluară văile. Sânziana înmărmuri. „Cine este omul acesta, ca un oracol, care cu ochii lui orbi vede în inima mea și stă cu vulturii pleșuvi, aninat de peretele muntelui, care bea apa zăpezilor topite și toată ființa lui e pace, bucurie și împăcare?” Mai vru să întrebe, să afle ce e cu zilele acelea de vară, dar pustnicul făcu semn cu mâna că e de‑ajuns. Și coborâră pe cărarea îngustă din inima muntelui, dintr‑un loc sfințit de un om de lumină, despre care nu va ști niciodată nimic, pentru că, dacă nu i se va spune, nu va întreba. Zbura prin zăpadă, încât măicuța de‑abia se putea ține pe urmele ei. Își simțea inima! Era vie, lămurită în lumina înaltă din muntele înalt, unde venise cu suflet rănit și de unde se‑ntorcea cu cea mai mare înțelepciune a lumii: „Iartă și iubește!” (Silvia Beldiman)