Codul lui Zoran

Daca anii ar putea fugi inapoi, sa inghita zilele, care sa desfasoare orele in minute, despicate in secunde, si daca toate ar putea povesti, s-ar opri acolo, in apartamentul lui de la etajul sapte, unde nevasta-sa trebaluia prin bucatarie, iar aromele de mancare gatita serpuiau pana in camera unde se auzea pe fundal televizorul. Pe covor erau imprastiate piese de lego. Il ajuta pe baiat sa faca un oras. O proiectie a orasului-jungla in care a ratacit dupa aceea pe strazi ani la rand, o premonitie despre orasul-iad care l-a inghitit facandu-l captiv ca intr-o inchisoare. Orasul bolnav, plin de oameni care se tarau, paduchiosi, zdrentuiti, printre oameni grabiti si pasivi. Orasul care nu l-a lasat sa moara cand dormea ca un animal pe gurile aburinde de canal, iarna, dar nici nu l-a iubit cand era lovit in coaste in timp ce dormea prin scara vreunui bloc. Orasul care a asistat la caderea lui pe scara valorilor umane, de la inginer electronist la stadiul de cersetor, lovit, scuipat si alungat. Orasul-balena, in burta careia a gasit adapost, a fost despaduchiat si a dormit la caldura, pe un pat. Orasul din care, daca ar putea, ar fi iesit demult; dar n-a avut destul curaj.
Daca ar vrea sa uite ceva din viata, ar fi atat de multe, incat i-ar trebui vagoane pentru spatiul de arhivare. Vagoane de durere, umilinta, batai, insulte, vagoane de jeg, mizerie si duhoare. Erau prea multe trairi, nu putea fi acela sfarsitul!