“Calea frângerii”

Una dintre cele mai greșite cărți pe care le-am citit vreodată. Nu știu cum multe din aceste admiratoare ale acestei autoare o consideră ca fiind un exemplu în ceea ce privește exprimarea suferinței concomitent cu credința. În primul rând, de la primul capitol al cărții exprimarea nu este una plăcută. Nu mai spun obsesia pe care o are autoarea pentru cuvântul “sfânt”, care este repetat la fiecare sfârșit de frază. Mai apoi, sa facem o analiză a primei fraze scrise de dânsa. “În ziua în care mi-am tăiat carnea moale a antebrațului cu un ciob de sticlă, toată greutatea iadului îmi apăsa pieptul.” Citind prima propoziție a aceste cărți, nu este nevoie de o continuare a lecturii pentru a îți da seama cât de greșită este. Această jale, descriere detaliată a acestor gesturi, nu are ce căuta într-o carte cu influență creștină. De ce ai vrea să te adâncești în suferința unor asemenea gânduri? Povestea este una de jale, suferință și nici într-un caz la sfârșitul acestei cărți nu ai ce învățătură să preiei. Din contră, această vulnerabilitate detaliată a suferinței te face să crezi că este normal să te simți așa, ca mai apoi sa mergi la oameni pentru ajutor. Nu recomand această carte. In schimb cărțile lui Richard Wurmbrand, David Wilkerson, C.S. Lewis, Matt Walsh, Tristram Engelhardt etc. Sunt cărți ce nu te îndeamnă la depresie, ci mai bine spus vorbesc adevarul și îl promovează pe Dumnezeu, așa cum este.