„Lumile” lui Ioan Slavici. Intre „loialismul” prohabsburgic si devotamentul national

IOAN SLAVICI: „Adevarata mea vina, daca e vreo vina la mijloc, a fost dar ca nu am fost in stare sa ma umilesc si sa lucrez contra convingerilor mele. (...) Eu am scris mult si multe, dar niciodata n-am putut sa imbratisez gandul ca razboiul e un fel de podoaba a vietii omenesti; dupa felul meu de a vedea, razboiul e una din cele mai mari nenorociri ale vietii omenesti.”

ELEONORA I. SLAVICI: „S-a facut acum de curand o lege ca orice strain, avand un fiu sub arme, sa fie eliberat. Nu este o nedreptate ca un om ce a lucrat atata pentru neamul lui, cu toate ca trimite doi fii in lupta, sa fie retinut, inchis la batranete, fara aer si lumina?”

AUTORUL DESPRE CARTE SI OBIECTUL CERCETARII

IOAN BOLOVAN: „Ioan Slavici a fost un titan al literaturii romane si nimeni nu il poate detrona din locul castigat prin munca in Panteonul Culturii Nationale. Optiunile dictate de crezul sau moral si implicarea sa civica si politica, prin statutul de ziarist, reprezinta alegeri deliberate, motivate prin convingerea ferma ca astfel slujeste mai bine interesele natiunii sale, deopotriva ale romanilor din Transilvania aflati in cadrul Imperiului Austro-Ungar, cat si ale fratilor din Vechiul Regat. ¶ Articolele deloc comode ale lui Slavici la adresa unor mari politicieni ai vremii, atat inainte, cat si dupa incheierea Marelui Razboi, puteau sa genereze orgolii marunte care sa-i fi determinat pe mai-marii zilei, liberali sau conservatori, sa incerce sa-l pedepseasca pe Slavici pentru tonul lui critic. ¶ Atunci cand a debordat din actiunile lui loialismul prohabsburgic visceral, specific mai tuturor romanilor transilvaneni pana la 1918, a facut-o cu sufletul curat, crezand ca doar o orientare a Romaniei spre Austria si Germania poate salva Vechiul Regat si pe romanii de aici de pericolul rusesc. ¶ In orientarea sa filohabsburgica, Slavici nu s-a dovedit un habotnic fara discernamant. El a apreciat «binefacerile» aduse de Curtea de la Viena romanilor din Transilvania dupa 1700, dar a fost onest si a recunoscut modul agresiv si ilegal in care Austria a obtinut/a ocupat Bucovina in anul 1775, dezmembrand Moldova. ¶ Este posibil ca lucrarile sale in manuscris, confiscate in momentul arestarii, sa fi fost cu adevarat pierdute in timpul evacuarii autoritatilor guvernamentale de la Bucuresti la Iasi, in vara lui 1916, dupa cum nu se poate exclude nici ca acestea au fost «pierdute» cu buna stiinta de cineva nemultumit de atitudinea politica si comportamentul rectiliniu al marelui scriitor. ¶ Referitor la avatarurile prin care a trecut Ioan Slavici in anii Marelui Razboi mai raman numeroase aspecte controversate care merita sa fie reevaluate si cunoscute mai bine. Sa fi suferit scriitorul aradean de bipolarism sau aprecierile incadrabile unui spectru larg care variaza intre «tradator» si patriot deriva din interpretarea unilaterala a biografiei sale? Poate ca la finalul lecturii acestor pagini vom putea sa-i apreciem mai detasat devotamentul fata de natiune, dar si sa-i acceptam si sa-i intelegem mai bine optiunile geopolitice, care i-au atras atatea animozitati in epoca si catalogari mult prea dure in timpul vietii, dar si ulterior.”

EUGEN SIMION: „Slavici este, in mod cert, un spirit chibzuit, omul ordinii, un legalist, [...] indiscutabil patriot, tine cu neamul sau si lupta, in modul lui darz de a fi, pentru drepturile lui... Este, politiceste si moralmente, un nationalist (cu semnificatia pe care o are termenul in secolul al XIX-lea), un nationalist «in marginile adevarului». Nu-i sovin, iar pe sovinii maghiari ii trateaza cu asprime, dar fara prejudecati xenofobe. Este fidel, in toate imprejurarile, fata de Curtea de la Viena si asta l-a pus, la sfarsitul vietii, in situatia cu totul absurda, inaccepta- bila pentru el, luptator pentru idealul national, de a fi socotit de contemporanii sai «un tradator». Opera lui a izbavit insa creatorul de slabiciunile omului, intr-un moment al existentei sale, cum spune un critic.”