N-o cheamă nici Violeta, nici Lăcrămioara, nici Camelia. Cît e ea de inteligentă, de curajoasă şi de plină de imaginaţie, se împiedică şi se întristează mereu de un singur lucru: numele său, care nu-i place nici în ruptul capului. Părinţii ei i-au dat un nume tare ciudat: Sakız Sardunya, adică Muşcată Curgătoare, o floare care n-are altă treabă decît să atragă păsările colibri. Fetiţa nu are fraţi sau surori, iar prietenii ei cei mai buni sînt cărţile, singurele care nu rîd de numele ăsta curios. Numai că nici ele, cărţile, nu-s prea fericite pe lume: printre atîtea jocuri video şi desene animate de la televizor, copiii au uitat să mai asculte şi să mai inventeze poveşti, aşa că tărîmul lor fermecat e în primejdie. Muşcată Curgătoare e tare speriată: doar n-o să fie ea singură în stare să-l salveze, nu?

„Era un glob pămîntesc iluminat. Era mai mare decît o portocală, mai mic decît un pepene galben. Pe el se vedeau mările, rîurile, lacurile, munţii şi vulcanii. Graniţele ţărilor fuseseră trasate cu pietricele de diferite culori care pîlpîiau. Cînd îl apucai exact de la mijloc, adică de la linia Ecuatorului, se deschidea ca o cutie cu capac. Dar înăuntru era gol. Dacă însă te gîndeai la greutatea lui, nu părea gol. Poate că avea un compartiment ascuns. Şi, oricît îl zgîndărise, nu-l găsise... În momentul acela s-a întîmplat ceva ciudat. Pietricelele de pe glob au început să pîlpîie. Sakız Sardunya s-a dat speriată înapoi. Dar o voce lăuntrică îi spunea că acel obiect ciudat ascunde un secret. Trebuia să-l descopere. Şi-a luat inima în dinţi şi a pus globul în ghiozdan. După Cuore avea să vină din nou altă dată. S-a îndreptat spre ieşire. Exact în acel moment s-a auzit o voce...”