Un veac de singurătate, capodopera care l-a propulsat pe Gabriel García Márquez pe orbita celebrității internaționale și i-a adus Premiul Nobel (1982), este, în opinia unanimă a criticii – după Don Quijote de la Mancha, nemuritoarea creație a lui Cervantes –, cel mai frumos roman de expresie spaniolă din toate timpurile, așa cum mărturisește și Pablo Neruda, care îl numește „Don Quijote al timpului nostru". Istoria celor o sută de ani ai fabuloasei aventuri trăite de cele șapte generații ale familiei Buendía, cu fanteziile, obsesiile, tragediile, pasiunile, disperările și speranțele lor, este, de fapt, istoria miticului Macondo,

întemeiat de patriarhul José Arcadio Buendía, teritoriu prodigios, unde fantasticul, irealul se insinuează adesea în realitate, miraculosul

conviețuind firesc cu viața de zi cu zi. Însă întregul demers narativ sugerează ideea că Macondo nu se mărginește la o arie concretă, istoria

sa fiind, de fapt, istoria existenței umane, căci, așa cum arată autorul, „mai curând decât un loc de pe lume, Macondo este o stare de spirit".